Orice început ar fi posibil, deși niciunul n-ar fi real pentru niciun cititor. Când îți spun că e imaginar, mă crezi și nici eu nu mai simt când am dezghiocat răzmerița in neghină. Iar când au mai au trecut treizeci de ani de la povestea aceea, învelită în funingine și duh de cameră fără încuietoare, orice real iși topește conturul într-un joc de-a baba oarba, nebăgat în seamă de nimeni.
La muncă, fiind o proaspătă angajată, cădeai mereu pe ultimul loc pe lista de locuințe cu onor fantoșă acordate din fondul instituției. Nu știai asta, când ai intrat veselă ca o turturică de Cotroceni, în biroul șefului de cadre. Ai ieșit dezorientată, parcă trimisă la înmormântarea unei ciori.
De fiecare dată, aveai în mână o listă, cu locuințe degradate, părăsite, abandonate, fără uși, ferestre ori fără vreun perete, ale nimănui și scoase la mezat de timpul tuturor și al nu știu cui. Acum, realitatea este un simplu covoraș persan, aflat pe balcon parcă de la începutul veacului, luat dintr-o astfel de casă incendiată pare-se, cu timbre și vederi pe jos, cu cărți în parte arse și un album, doar cu coperte cândva stângaci desenate. (În anii îmburghezirii socialiste, era semn de prosperitate victorioasă orice covor ori carpetă persană.)
Erau vreo șase pe listă, în zone cam afurisit de diferite, ai constatat pe parcurs. Unele aveau doar doi-trei pereți, huzurind, fără zăbală, sub cerul liber, fiecare cu fotografiile lor familiale, care te îndemnau să te așezi într-un colț, discret și să încerci să le recompui șiragul cu războaie și armistiții, trecerea printre locuitoarele vieții, tristă sau veselă (oricum cu final ghilotină), după cum era dispoziția imaginației tale momentane).
Altele aveau acum, așa zisa magazie de lemne mai cuconetă decât camera de locuit! Ți-ai fi putut improviza aici un pat și vara ai fi tras lumina lunii peste tine, să-ți oblojească trupul, subțiat și zdrumicat de atâta umblet. Dar iarna și toamna?! Până atunci, va crește vreun nuc și în curtea ta și-ți vei face mobilă din lemn de nuc, cum ți-ai imaginat când te pierdeai în fantasmagorii naive.
Când găseai vreun loc mai ușor, pentru puterile tale, de transformat în „acasă” și, victorioasă, îl semnalai la Secretariat, ca prin minunea de la Maglavit-City, dispărea de pe listă și iar o luai de la capăt.
Stai pe balcon și privești covorașul, însemnat pe la colțuri, unde ai tăiat franjurile arse, urme ale incendiului. Lângă tine, ai simțit respirația unei bătrânele, cu părul alb, așa cum îți imaginai că vei fi la bătrânețe, cu ochi albaștri, pesemne una dintre cele două bătrânici care au locuit acolo. Stătea de celălalt colț al covorașului, parcă de cealaltă parte a Styxului, se uita încântată la tine, că-i ținuseși în viață toți anii aceștia covorașul, anii tinereții lor, singurătatea lor, fără copii, fără vrun urmaș…
Ai luat-o tandru de mână și nu îndrăzneai să-i spui că sunteți la capătul drumului de viețuire. Si acest apartament va fi incendiat, de lipsa copiilor, a urmașilor zglobii, de gândurile cenușiei însingurări, cenușa lui Vezuvius, de lacrimile în loc de rugăciuni de izbăvire…
Dar covorașul acela va dăinui în casa vreunui trecător, cum fuseseși tu, al sorții fără casă, obiectele casele, copacii dăinuie și sute de ani, deși firavul om le desconsideră, le incendiază chiar, el – doar o scrijelitură pe un colț al lor, fericit să știe că așa vor dăinui împreună, cât va voi soarta acelui obiect înscris în cartea vieţii, de unde tu ai fost radiat prin multe generații de oscioare. .
Acel spirit, prieten acum, s-a uitat la tine ca la Aladin răstignit: „Ne vom reîncarna împreună în acel covoraș, care va deveni, într-o noapte a somnului descătușător de vrăji, covorul fermecat. Să-i mai dăm o șansă. Imaginația e bună cu noi. „Unde vreți să zburați în lumea largă?” Când oamenii dispar, nu-i mai vezi, oamenii mor de fapt. Dacă nu le-ai văzut moartea prinzându-le trupul nevolnic, padișah cândva, în sicriu, ca pe un bondar în insectar, crezi că au plecat undeva, până uiți de viața lor, până dincolo de moartea ta, de parcă ar fi Nemuritori.
Pipăi, în aerul de la firul ierbii, cât egoism arlechin e în starea de Mărire și cât nesaț în dorința de Nemurire a spiritului ăsta, care nu știe să fie muritor și continuă gâlceava trupului cu sufletul.
(Din ciclul Un bob zăbavă, cosașo, te rog!)