Formula poetică folosită de Daniela Văleanu în acest volum (Toamna-iarnă din noi, Timișoara, Editura Eurostampa, 2020) este aceea de (aparent) haiku. Și spunem aparent pentru că forma nu este respectată cu sfințenie, spiritul haiku-ului, însă da. Imaginea este puternică, bine creionată și, dacă poezia japoneză este preocupată mai mult de perfecțiunea formei și de respectarea rigorilor prozodice, de crearea imaginii(și de transmiterea de sens, prin aceasta), autoarea „îi adaugă” și sens și semnificație specifice: „Mere/ căzute-n/ iarbă din crengi /prea încărcate/ stând cuminți.” Cu alte cuvinte, vine o vreme când oamenii, prea încărcați de sentimente bune, de gânduri, de fructe ale sufletului, nu mai au cui să le dăruiască, și atunci ele se pierd, frumoase și inutile, în iarba vieții obișnuite, de zi cu zi. Mai mult chiar, finalurile de poem sunt ca un fel de „călăuză” pentru cititor: rodul acesta, aparent pierdut pentru eternitate, va re-naște în pământul roditor, care îl așteaptă fremătător: „ascultă cum freamătă pământul.” Nu trebuie să disperăm, așadar, nimic nu se pierde, poetul va face ca totul să devină altceva, sublim și mai aproape de perfecțiune, de Dumnezeu.

            Este de remarcat, de asemenea, faptul că viziunea poetică a Danielei Văleanu, în pofida aparenței de „liric” și „romanțios”, este post-modernă. Aici s-ar încadra „strecurarea” unor veritabile ars poeticae: „Frunze / foșnesc / fremătând / sub pașii mei / Poezie.” Cu alte cuvinte, simplul fapt al trecerii pașilor prin „nămeții” de frunze creează, în opinia Danielei Văleanu, pur și simplu, poezie. Lucrurile merg și mai departe, am îndrăzni să spunem. Prin mici tablouri de tip haiku (fără a fi, realmente, așa ceva), „privirea umană” se sublimează, demiurgic, creând, ea însăși, natura: „Frunze / ruginind colorat / pictează tablouri / de neuitat / frunze-n toamnă”

            Important, în acest sens, este și motivul frunzei. Un element al naturii atât de fragil, de insignifiant, în aparență, atât de trecător devine o mică frântură de cosmos, care creează fericire, existență, viață: „Frunză / poposind în zbor / pe creștet de copil / zâmbet / râs fericit / bucurie.”

            Universul poetic al Danielei Văleanu mai are o trăsătură definitorie, demnă de consemnat – este o lume a simțurilor, a mirosurilor tari, cu iz erotic și existențial:„Mireasma de gutui / pe jumătate / coapte / ne-mbată / câteva pere și prune / încă se țin / cu îndârjire / pe crenguțe.”

Există chiar un fel de legătură secretă, o similitudine, un liant puternic între universul vegetal și cel uman: „O crenguță cu vârf ascuțit / lance-n vânt / n-o bag în seamă / un măr îndrăzneț / dar nătâng / rămas singur pe-o creangă / atârnă obraznic / nepăsător la / miezu-i sfâșiat / crenguța amenințătoare / i-a trecut victorioasă / drept prin inimă / țintuindu-l / pedeapsă pentru ea / să-l vadă / zbârcindu-se”

Am greși însă dacă am crede, fie și o clipă măcar, că poezia aceasta este una senină, naiv-optimistă, cu nuanțe de roz – bombon. Nu rareori, tonul este bacovian, apocaliptic, de tipși plouă și ninge / și ninge și plouă,dublat de un fin și discret iz de ironie și autoironie: „Ceață deasă / dimineață / rece / măcar nu plouă / mă-ntreb dacă / vremea se joacă iar / cu sufletul nostru / plouă din nou / așteptam ninsoarea / climate change”

 Un personaj central al acestui univers poetic, dacă ne putem exprima astfel, este miracolul naturii – mai puternic, „mai sublim” decât însăși viața, chiar dacă aceasta (viața noastră, adică) o ignoră cu inconștiență, „uitând” că este singurul lucru cu adevărat important: „Un copac / trist / se uita ieri / spre fereastra-mi / rușinat / că nu mai are / frunze / e vesel astăzi / se făloșește mândru / cu o hăinuță nouă / alb-lucitoare / din fulgi de zăpadă / n-am timp de el”

Mesajul este mai mult decât evident: miracolulexistă,se manifestă, ființeazăpentru fiecare dintre noi, în parte: „Soarele / se oglindește-n frunze / schimbând culori / în cascadă / pictează / o nouă toamnă / pentru noi ”

Eu-l poetic (și, până la urmă, al fiecăruia dintre noi) colorează, influențează și formează natura. Noi, adică, suntem, cu alte cuvinte, cei care creăm lumea:„Frunze ruginii / colorează crengi / și cărări / se aștern / sub pașii noștri / sau atârnă / încă pe ramuri / le simțim / fremătând / pe alei / sub tălpi / în parcuri / azi a nins / s-au albit cărările / frunze-n vânt.”

Altfel spus, „vederea poetului” aduce sărbătoarea în natură și în întregul univers:„Globuri roșii / verzi-roșcate / împodobesc / mărul din grădină / de parc-a venit Crăciunul / astă-noapte / le-a nins / pe neașteptate”

Un alt motiv interesant al volumului și, în același timp, extrem de productiv din punct de vedere poetic este acela cunoscut sub numele de vanitasvanitatis; întreaga noastră viață este fragilă, trecătoare și pieritoare, la fel ca o frunză uscată căzută dintr-un copac, toamna, târziu: „frunză zboară / pe dinainte-mi / încerc s-o prind / plutește / mai departe / în legănare domoală / spre pământ / nu mă aplec / alte frunze-n vânt / plutesc ușor / culori în zbor”

Așadar, deșertăciunea deșertăciunilor, manifestă peste tot – gândurile, sentimentele, idealurile, visele, tot ceea ce este mai frumos în noi se pierde în neant, se risipește, putrezește, moare:„Mere și frunze / stau grămadă / căzute-n iarbă / gust și dezgust / vânt și ploaie / jucându-se cu ele / răzbate / miros de putregai” Și chiar, această aripă a zădărniciei acoperă uneori și frumosul din lume, și sublimul din noi:Iarba încă verde / are miros ciudat / parfumată / cu merele prea coapte / pe jumătate putrezite / prea multe ploi deodată / le-au supărat / nu le culege nimeni.