Exegeza eminesciană a Danielei Văleanu (Daniela Văleanu, Gânduri… Eminesciene, Timișoara, Editura Eurostampa, 2021) merită întreaga atenție a criticii de specialitate, și nu numai. După o succintă prefață, în care reliefează raporturile subiective ale respectivului motiv cu propriul ei sine, autoarea abordează, la modul cel mai profesionist cu putință, motivul nopții în poezia romantică. Ce vrem să spunem prin aserțiunea noastră este faptul că nu avem de-a face, nici pe departe, cu vreun veleitar atras irezistibil de rezonanța și răsunetul subiectului, ci de un critic realmente format, cu metodă, care nu numai că își ascute cu multă grijă penițele, dar le și folosește într-un mod absolut adecvat.

Astfel, pentru început, este considerat motivul în cadrul mai larg al romantismului, reliefându-se afinitățile, dar și deosebirile de ton, timbru și chiar esență față de poeți similari din alte orizonturi culturale: „Ce afinităţi avea cu nocturnii europeni ? Atent la vocile altora, poetul român vine cu timbrul său propriu, încât e greu de precizat ce datoreşte vreunui precursor, cui şi cât anume (p. 11).” Autoarea purcede apoi la o analiză aplicată, detailată, complexă și dezvoltată. Pe linia importantei școli de stilistică timișorene (G.I. Tohăneanu, Felicia Giurgiu), autoarea „desface” cuvintele, sintagmele, ilustrând modul în care acestea impresionează receptorul. Este un fel de chirurgie microscopică, singura deosebire fiind aceea că „pacientul”, de această dată, nu va sucomba ci va (îndrăznim să o spunem) înflori din nou, într-un fel aparte, în acela pe care Daniela Văleanu ni-l arată: „În Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu descoperim două coloane la substantivul noapte, încărcate de multiple conotaţii, dintre care trei metafore (pentru lună): «doamna mărilor şi-a nopţii; regina nopţii; al nopţilor monarh». Cuvântul noapte, specific viziunii sumbre a poetului, compune sintagme de mare rezonanţă afectivă, precum: «noaptea dulce, albastră a ochilor; a farmecului noapte; noaptea amintirii; noaptea adâncă a veciniciei şi a vecinicei uitări.» (…) Sensul figurat, marcat în dicţionarele curente, de «întuneric, întunecime», apare mult dezvoltat şi îmbogăţit (p.12).”

Departe de (nu puțini) „stiliști” care se mărginesc să observe și să constate „performanțele în tropi” ale unui text sau altul, Daniela Văleanu realizează că acest demers este doar un pas, spre mai buna cunoaștere a operei, „inițiere” dificilă, la care ne ia părtași: „Neliniştea pricinuită de perspectiva îmbătrânirii copleşeşte sufletul poetului, care se teme în sine de trecerea timpului şi de schimbările pe care acesta le poate aduce. El îi cere iubitei să ia iniţiativa pentru a trăi fericirea la care el visează, asemeni unui copil răsfăţat de mângâieri (p. 15)”

            Atunci când se apleacă asupra uneia dintre cele mai frumoase poezii de dragoste eminesciene și, aș cuteza să spun, universale, Sara pe deal, Daniela Văleanu „lămurește” lucrurile încă din primele rânduri ale demersului critic, trasând liniile axiologice ale viziunii sale (și numai) asupra poemului: Iubirea şi natura se întreţes în mod intim, se determină una pe alta şi ajung să se contopească în inima poetului. Această comuniune firească dintre sentimentul iubirii şi al naturii este pregnant evidenţiată în Sara pe deal, considerată adeseori o idilă care exprimă patosul vieţii intime şi care sintetizează, în acelaşi timp, peisajul rustic autohton, caracteristic primei perioade din creaţia erotică eminesciană (pp.37-38)”

            S-au scris mii de cărți despre Eminescu (în vremea – apusă demult, acum vreo patru decenii și jumătate – în care eram elev de liceu apăruseră vreo două mii de volume; astăzi este greu să spunem câte volume exegetice mai sunt, căci Goagălele nu se ocupă de așa ceva, din păcate). Prea puține se referă la un element extrem de important: iubirea, la Mihai Eminescu este dorită, visată, imaginată, niciodată, însă, dar absolut niciodată, ea nu este înfăptuită altundeva decât în închipuire. Daniela Văleanu o face, conferind volumului nu doar o notă de profundă originalitate (ceea ce, oricum, nu este la îndemâna oricui), ci una, specială, de unicitate: „Tematica poeziei este dorul de dragoste în mijlocul unei naturi splendide. Sara pe deal se conturează ca un poem al dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă, care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine însuşi, el îşi imaginează, înaintea experienţei, povestea iubirii pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică (p.40)”

Poezia (mai puțin cunoscută, altfel) Stelele-n cer se bucură, din partea autoarei, de o analiză cel puțin la fel de profundă, minuțioasă și complexă ca și în cazul celorlalte poeme: Eminescu descoperă în natură o schemă a curgerii timpului, căci natura este văzută într-o veşnică trecere (p.69). Autoarea nu se mărginește însă să „desfacă”, doar, componentele unui mecanism poetic, stilistic și ideatic realmente genial, ci ne împărtășește și emoția trăită astfel, într-un orizont irepetabil:  „Eminescu surprinde contrastul dintre marea trecere universală şi dorul de clipa fericirii pe pământ. Destinul individual este constrâns să încapă în cel al universului cosmic, finalul poeziei căpătând astfel semnificaţia unui simbol (p. 69).” Inutil să mai amintim acuratețea discursului, corectitudinea și acribia aparatului critic și, dincolo de toate, frumusețea în sine a unui discurs exegetic care își propune obiective atât de ambițioase reușind, în final, să le îndeplinească, realmente, pe toate. Astfel de cărți, menite să complinească opera de care se ocupă sunt, de altfel, destul de rare; putem spune că volumul Danielei Văleanu este, realmente, o astfel de carte, meritorie în toate ale sale.