Apariția cărții ”Optzeciști și paveldaniști” semnată de Gheorghe Secheșan aduce în urbe un aer nostalgic dar și un avertisment cât se poate de important. Nostalgia ne trimite înapoi într-un anume timp al creației culturale somându-ne să dăm socoteală de cele pe care le cunoaștem înainte ca uitarea, vârstele noastre schimbătoare și vremurile să-și așterne mâlul deasupra. Titlul cărții e departe de a fi o banală repetiție, oferind șansa celor atenți să mediteze de-a lungul și în profunzimea temei. Lista celor 20 de autori prezenți la această strigare a catalogului aduce argumente, explicații, soluții. Menționăm încă de la început faptul că este o carte necesară, răscolitoare care se citește cu plăcere. Uneori, stârnește amintiri, alteori mâhnire în urma celor ce nu mai sunt: Ioan Crăciun, Adrian Derlea, Valeriu Drumeș, Ion Monoran,Gheorghe Pruncuț. Avertismentul despre care spuneam că îl avem de înfruntat e cel al obligației de a purcede cât mai grabnic la definirea identității culturale a grupului paveldanist, a locului său în literatură și în veac. Sunt paveldaniștii optzeciști? Sunt, ei, o variantă, un dialect? Sunt / au fost doar atât?

            Încercăm o definire

Cartea se deschide cu o virtuală ”gâlceavă” între Radu Cernătescu, semnatarul unui eseu introductiv și cuvântul înainte al autorului, gâlceavă care ne introduce nu atât în ceea ce vom citi cât în ceea-ce-nu-este-încă scris: cine sunt ”paveldaniștii” dincolo de numele și scrierile lor; cum să-i definim dacă ei înșiși nu au făcut-o, de unde să începem și, mai ales, cum se raportează acest grup la elementele specifice optzecismului bucureștean. Ceea ce frapează este faptul că ambele texte ascund fragmente de răspuns fără să aibă curajul (?), imaginația (?) sau limpezimea de a-l formula. Cum se întâmplă întotdeauna, soluția se află în întrebare, totul e să o rostești clar și răspicat și să-ți permiți să asculți ceea ce îți oferă. Din gândurile lui R. Cernătescu, reținem ”percepția localistă a optzecismului timișorean”, ”automarginalizarea”, ”supranaturalul” (sic!) ca ”blazon al optzecismului timișorean” dar și sugestia de a lua în discuție moștenirea Aktionsgruppe Banat. G. Secheșan subliniază (corect) nevoia istoriei literare actualizate, elemente precum ”tematica, estetica, poetica, atitudinea în fața realului” realizate într-un mod specific generației în cauză dar deplânge inexistența unui manifest, unui program și privește tot spre București în căutarea (?) acestuia.

Amândurora le răspundem astfel: de vreme ce toți autorii optzeciști (sau majoritatea celor cu o contribuție relevantă) au ca element cheie revolta nu doar în sens tradițional, generațional ci revolta împotriva unui status quo mai amplu – textualist, cultural, politic, social -, din moment ce sunteți/ suntem de acord că totul trebuia reconstruit din cenușa confruntării cu proletcultismul și cu ecourile lui, cel mai firesc ar fi să purcedem la analiza acestei revolte, eventual a tipologiei ei funcționale și instrumentale. În acest efort avem și șansa de a înțelege, explica și evalua temele cele mai frecvente în lucrările optzeciștilor, problematica sacrului sau cea a ironiei. Fiind deconstructiviști prin natura lor, optzeciștii autentici nici nu puteau începe de la un program, de la o declarație – aceasta fiind sarcina istoriei literare de a decripta din lucrările cele mai reușite, cu impactul cel mai puternic, ars poetica acestei lumi. Este vorba despre un efort bottom-up, pornind de la texte spre ”manifestul generației”, efort pe care tocmai cei ce se apleacă asupra fenomenului optzecist trebuie să și-l asume și să-l depună acum.

Și cu aceasta am ajuns la a doua observație necesară. Cu toate că pretextul acestei cărți/ discuții îl constituie prezentarea succintă a lucrărilor unor scriitori, nu avem voie să ignorăm contextul geo-cultural în care s-a derulat existența lor fizică și scriitoricească. Dacă tot a fost amintit Aktionsgruppe Banat haideți să adăugăm experiențele artistice ale grupului Sigma, apoi teatrul experimental Thespis și de aici, cu un pas mic ajungem la Phoenix. Toate aceste grupuri acționau aproape în aceeași perioadă, oricum, în același areal. Mulți dintre componenții lor se și cunoașteau între ei, astfel că ideile, tehnicile, atitudinile le erau oarecum, comune, reprezentând esența acestui spațiu. Într-un asemenea cadru, întoarcerea la sacru, recuperarea elementelor folclorice: teme, mituri, sonorități, devenise răspunsul evident indiferent de întrebare. Era, de fapt, recursul la ceva nepângărit de politic, era un status quo ante autentic, firesc, local. Era cea mai pregnantă marcă a identității, marcă de la care se putea începe reconstrucția unei paradigme culturale, marcă în numele căreia și prin care se putea exprima ceea ce altfel, ar fi trebuit ascuns, cenzurat sau amânat. Recursul la sacru reprezenta cea mai profundă formă de protest pentru că, folosind o comandă politică oficială – recuperarea culturii rurale – se putea face opoziție necenzurabilă sau, oricum, greu amendabilă.

Am spus mai sus despre contextul geo-cultural. Fără prea mari eforturi anamnetice putem ”revedea” multiculturalismul Banatului grație căruia, formulele experimentale sau contestatare din Europa Centrală ne erau mai familiare, consonau mai bine, exprimau ceea ce aici și atunci, gândeau, trăiau, căutau ”optzeciștii”. Și atunci, de ce să căutăm un manifest scris la București, de ce să ne raportăm ”provincial” față de un centru politic-administrativ? Centrul, în cultură, este acolo unde se formulează întrebarea, unde clocotește răspunsul posibil, unde se adună și amalgamează soluțiile alternative. Nu poți fi provincial față de problematica și identitatea ta, față de chipul tău și limbajele artistice care îți sunt la îndemână!

În acest punct privim cu detașare și așezare în proiect vorba introductivă a lui R. Cernătescu despre cenaclurile studențești ca ”medii în care erau inseminate artificial noile idei ale postmodernismului”. Nu știm câtă dreptate are sau nu. Dar atributul ”artificial” sigur nu se potrivește revoltei bănățene a anilor 70-80, sigur aici nu era nevoie de cineva care să aducă aceste idei și să le treacă discipolilor. Revolta este o mișcare pornită de la individualități spre social; dacă Socrate e cel care colectează și transmite idei, atunci el are aerul de instigator, de corectitudine politică și de câte și mai câte împotriva cărora tocmai se pornise revolta. Nu avem în Banat un magister tocmai pentru că aici, revolta nu s-a concentrat nici în vreun cenaclu (ci s-a revărsat acolo!)  nici în jurul unei reviste (care a fost una din multiplele voci). Am spune că a existat o rețea de expresii artistice menite să dea voce unei atitudini de întâmpinare a ”vântului schimbării” pe care noi, aici, îl percepeam mai acut decât în restul țării. Profesorul Eugen Todoran, cumva ”corespondentul” lui Nicolae Manolescu în Banat, a reprezentat un model academic și axiologic (și nu unul singular!) dar pe de-o parte era eliminat din viața publică, pe de altă parte, fenomenul nu își avea epicentrul în Facultatea de Litere. Optzecismul bănățean a fost multicefal, ”manifestul” virtual fiind efectul concentrat al mai multor formule de expresie.

            Cei 20 de paveldaniști

La această primă degustare ne întâlnim cu 20 de autori: 8 prozatori si 12 poeți. Fiecare este prezentat cu o imagine, un scurt (sau mai cuprinzător) CV și o schiță analitică a unei cărți sau a câtorva, după cum acestea au fost la îndemâna lui G. Secheșan. Titlurile capitolelor sintetizează  cheia în care ar trebui citit/ căutat acel autor, aspectul cel mai pregnant al creatiei sale, tocmai ca, la finalul catalogului, să putem încerca o primă formă de ”manifest”. Nu toți autorii sunt bănățeni ”în țoalele lor” (16 din 20) ceea ce argumentează în favoarea unei identități de atitudine, de poziționare în cadrul culturii societale mai ample. ”Rezistența prin cultură” își află aici exponenții, cu precădere Petre Ilieșu, Ion Monoran, Constantin Mărăscu, Lucian Petrescu, Mircea Pora, Corina Rujan sau Daniel Vighi care nu se retrag în scris, ci, prin litera scrisă ies în societate. Atât cât se putea dar din ce în ce mai vocal.

Apoi, să nu uităm că estetica însăși, textualismul per se reprezenta o formă de revoltă pentru că, ignorând voit subiectele ”dezirabile”, propune o regândire a scrisului ca atare, a actului cultural independent de vreo tematică. Textualismul este o atitudine și îi (re)descoperim aici pe Eugen Bunaru, pe Ioan Crăciun sau pe Valeriu Drumeș. În preajma lor, scriitura SF poate părea o formă de divertisment pentru unii cititori. Lor le vom aminti că genul utopiilor și distopiilor a populat gândirea și preocupările oamenilor timp de multe secole astfel că SF-ul poate sta în moștenirea acestei tradiții, cu un limbaj și un imaginar propriu. Și îl (re)întâlnim pe Dușan Baiski care ne deschide procoustian albumul cu amintirea altor și altor scriitori SF din regiune. Iar de aici, închidem cercul cu ”folcloriștii”, cu cei ce se refugiază în viața societăților tradiționale spre a evada și a se reconstrui: Adrian Derlea, I.Viorel Boldureanu, George Lână, Constantin Mărăscu și Gheorghe Secheșan însuși. Iar recursul la religios din mai toate scrierile generației este nu doar o negare a directivelor oficiale, ci o căutare dincolo de imediat, de diluat și diluant. În fiecare caz, ironia și autoironia, refuzul formulelor oficiale, a clișeelor și canoanelor mărturisesc negarea, detașarea, tentativa de ancorare într-un dincolo-de-ceea-ce-e-dat. Aici e de văzut cât anume participă la revolta firească a oricărui artist împotriva ofertei vremii sale și cât sau cum anume detectăm o contestare poate mai profundă, poate o deconstrucție din temelii, poate o tentativă de întemeiere în numele tocmai al manifestului încă nescris, nedefinit.

Se impune să devoalăm generozitatea și căldura cu care Gheorghe Secheșan își prezintă prietenii de o viață, bucuria de a rememora vieți și destine, de a căuta între rânduri și simboluri, acel ceva care îi ținea împreună pentru că îi ținea în jurul unui efort comun. Atât cât a fost omenește posibil pentru o primă degustare, aceste capitole dăruiesc și imagini ale omului și ale scriiturii și subiectivism și analiză stilistică riguroasă. Citind, rămâi cu sentimentul îmbrățișării, în care, spre a nu lăsa timpului nicio șansă de a șterge sau a diminua ceea ce a fost viu, autentic, vibrant, autorul vrea să spună totul, să dăruiască, să noteze în amânunt. Are răbdare dar și un munte de impresii, de comentarii, de detalii care se vor integrate în tablou.

            Și după degustare?

Greu de sintetizat. În primul rând, povestea aceasta se impune a fi continuată, completată, adnotată. Nu doar pentru că trăim într-o vreme în care facem zilnic sute de fotografii și postări, ci, tocmai împotriva acestei tendințe, spre a avea o mărturie sintetică și sistematică a fenomenului în cauză iar prin aceasta, un început de identitate regională contemporană. Poate ar fi cumva în tonul lor dacă fiecare optzecist ar fi invitat să dea ”extemporal”, spunându-ne despre alți paveldaniști, despre obsesiile și ambițiile lor, despre cărțile scrise și nescrise; poate un symposium acum, peste ani, ar fi în măsură să ne ofere imagini decantate, clare, mature de la care să poată porni realizarea tabloului de grup. Este anunțat un volum doi menit să apară cât de curând. Ce impact minunat ar avea intrarea în anul Capitalei culturale cu un studiu, chiar realizat la mai multe mâini, menit să spună ce anume înțelegem noi, cei de aici când rostim Timisoara, Banat, revoltă, experiment, schimbare. Ar fi nu doar o carte despre un grup de scriitori, ci o imagine vie a unui areal cultural cu rădăcini bine definite, cu disponibilitate spre dialog cultural, cu abilitatea mânuirii unei multiplicități de expresii artistice tocmai pentru că, decenii la rândul, a fost exersat și împlinit. În fața cancel culture am putea arăta spre rădăcini și tradiții locale, în fața disoluției și fluidizării valorice am putea pronunța o identitate clară și am avea, și prin optzeciști, un ”manifest” bănățean, central prin stilistica lui, extrem de actual prin mesaj. Așadar, Gheorghe Secheșan, mai scrie, mai spune, cheamă-i și pe ceilalți și hai să mai degustăm asemenea bunătăți!