Scriitura lui Mihai Ursulescu este un labirint, deloc ușor de pătruns în sânul ei, cu atât mai mult cu cât poemele sunt lungi, dense și încărcate de simboluri (Conjurația declinului, Editura Eurostampa, Timișoara, 2020).
Ne aflăm în prezența unei poezii a existenței, însă a uneia decrepite, în declin, plină de tristețe și melancolie („Câteodată noaptea târziu norii fără putere / permit aerului mai rece ca focul să simtă adieri rafinate / Eu … întins pe o piatră păzesc conjurația declinului / cum doarme în vâltoarea bolții înspumate” – Conjurația declinului).
Drumul nu urcă, dimpotrivă, coboară, făcând loc resemnării și durerii („În mirajul vrăjilor încremenesc nălucile bizare / Sunt călătorul ce coboară munții prin văi necunoscute” – Ținta neatinsă) și nu se îndrepată spre lumină, ci spre întuneric („Întunericul miroase a cântece de pasăre nocturnă / apăsând de un veac întreg pe un tango ritmat / Colbul fricii îl stârnește prin camerele obscure / pline de strigoi și alte apariții mai ciudate” – Momentul când ajunge singurătatea), într-o deznădejde atotcuprinzătoare („Fântâna năzuințelor unde era zarvă a secat / iarba prin curte-i uscată, ridicată de vântul nechibzuit” – Între două lumi).
Este momentul fricilor, al spaimelor, atât față de necunoscuut, cât și față de … cunoscut, realitatea transformându-se pe nesimțite în iluzie și viceversa. Și totuși, nu de fiecare dată întunericul inspiră teamă, ori poate că ajungem să ne obișnuim cu el și să-l domesticim („Uneori nopțile negre sunt fete frumoase / readuse din turnul nepăsării când nimeni n-aude” – Poveste fără sfârșit).
De altfel, nu degeaba viața este comparată cu o infractoare ori cu o corabie în larg, aflată la mila valurilor, vânturilor, furtunilor („Corabia vieții navighează, unda-i înșelătoare / împinsă de vântul ce șuieră-n catarg / Susurul apei sparge tăcerea uitatelor imagini / fără a ține seama de viitoarele cascade” – Navigarea spre ocean), pentru că omul nu își stăpânește soarta, ci se află la mâna destinului („În gând destinul nu vorbește, stă uitându-se-n beznă / Ține ascunse în pumn zarurile poleite-n argint / nu le aruncă solemn cu mișcări circulare / Știe … dându-le drumul nu o va face pentru tine” – Destinul și zarurile poleite).
În acest tumult sumbru, salvarea stă în reîntoarcerea la inocența copilăriei, la retrăirea frenetică a amintirilor de demult („Ascultând muzica anilor șaptezeci / singur la focul din vreascuri lângă lanul copilăriei / am fugit când și cum am putut // În rest … trecutul este gol și banal … / Nu am uitat nimic … sau … / Am uitat aproape tot” – Inscripții pe zgură) și în regăsirea iubirii pierdute, un sentiment bine ascuns până acum („Nu sunt cavalerul ce ar fi putut să o cinstească / nici trubadurul ce scornește poeme de iubire” – Luna la colțul casei). Numai atunci speranța își va reintra în drepturi („Se naște pe partea nevăzută muritorului / un cântec nou, misterios, / Despre revenirea de mâine” – Luna zilei următoare), numai atunci omul se află cu adevărat în fața unui nou început, a unei noi provocări („De vânt am nevoie pentru noul pas de-nceput / să-mi sufle din spate, arătând că este aici n-a pierit” – Vântul bate când vrea).
Uneori este prezentă explicitarea („Dovadă cascada învolburată nu a secat / E plină de bărcuțe care atârnă goale ancorate-n stânci / semn că mulți n-au reușit s-au înecat printre ele” – Înecații de pe stânci), însă forța poeziei lui Mihai Ursulescu este de netăgăduit.