Dacă e luna mai e luna florilor – de toate semințiile semințelor: panseluțe și petunii, lalele și iasomie, bujori și gălbenele, maci și lăcrămioare, flori albe de soc și flori roz de măceș, crini, iriși, margarete, flori de piatră multicolore…

Mie însă luna mai îmi aduce iz de begonie (Begonia Rex) prin amintirea unui volum de versuri „Begoniile de la mansardă: sonete” de Anghel Dumbrăveanu (n. 21 noiembrie 1933, Dobroteasa, județul Olt – d. 12 mai 2013, Timișoara), poet plecat în lumea de „dincolo”, într-un plai cu flori imortele, cu neliniștile unui suflet larg „până unde vor ajunge aceste cămile/ cu care trec prin deşert?”, „cui îi voi da/ lacrima stelei sub care am plecat?”

A fost în urmă cu 9 ani, în zi de 12 mai, înainte de a vedea revitalizarea odraslei dragi: revista culturală „Meridianul Timișoara”, în haină nouă, de „tiparniță” virtuală, grație nepotul său, Dumitru Oprișor – poet, prozator și deopotrivă împătimit jurnalist – redactor-șef, de la primul număr, din 2018. Revista – serie nouă – a continuat orientarea inițială: amfiteatru al artelor, fără vreo intruziune politică.

Anghel Dumbrăveanu, implicat în viața Cetății, întemeiase în 1990 revista culturală „Meridianul Timișoara” ,pe suport de hârtie, format de ziar cum se purta atunci imediat după ’89, (după înlocuirea, de către „lupii tineri”, de la revista „Orizont” – vechiul „Scrisul bănățean” – condusă ani buni, din 1953). Inițiată cu un grup de alți literați combativi (Marian Drumur a rememorat istoria contorsionată din acea perioadă), revista ajunsese, la început, la un tiraj chiar de 30 000 exemplare. E drept, a rezistat pe baricadele postrevoluționare doar cinci 5 ani (1990-1994), după cum s-au învolburat prea tare apele, în mult prea prelungita tranziție), dar sămânța ei a reîncolțit și iată că, în anul de grație 2022, parfum și culori de begonie se revarsă din paginile revistei „Meridianul Timișoara” într-un florilegiu pentru fondatorul său, Anghel Dumbrăveanu.

A condus apoi revista „Rostirea Românească” (apărută la Sibiu mai întâi, preluată de la Mircea Tomuș – și el plecat recent în tărâmul umbrelor), ca redactor – șef, timp de un deceniu (1995-2005).

Vremurile noi nu semănau cu ținutul său ideal, himeric, acea „Iluzoria”, utopia unui Campanella sau Th. Morus, ori a lui Platon: „Suntem într-o vreme socială de spasmofilie/ ispitiţi să ne hrănim cu comete/ în oraş bântuie un zvon prerafaelit/ cei ce se închinau unor prozodii sunt tot mai puţini/ evenimente stranii, o goană dementă/ unii şi-ar însuşi ţări sau astre/ naivii se mulţumesc cu regimul privirii albastre/ a unei/ himere cu aripi de soare şi mentă„

Poetul s-a impus, alături de alte nume timişorene, Petre Stoica, Damian Ureche, Gheorghe Azap etc ca un reprezentant al generaţiei ’60-’70 (numită „generaţia Nichita”- printr-o solidaritate de generaţie, chiar dacă poeţii componenţi au avut formule poetice diferite). Într-o autodefinire poetică, se mărturisește: „Sunt discobolul de la marginea visului „ cel care „nevăzut şi tăcut / aruncă mereu în oameni şi-n cer/ inima lui ca pe-un disc de lumină.”

De la poezia de debut, acuzată de o anume gestică grandilocvent socialistă, proprie de altfel perioadei, trecând prin anul 1989, an de frontieră şi anul în care ieşea la rampă generaţia tânără, „sincronizată” (lovinescian) la Occident, Anghel Dumbrăveanu a continuat în spiritul poeziei estice, metaforice, reflexive (după delimitarea lui Adam J. Stokin), discursul poetic păstrându-se în registrul solemn al poeziei care-şi respectă nobleţea, eleganţa, fără bagatelizarea, persiflarea ori demitizarea modernă.

Poetul, perceput ca un matelot al mării, fascinat de mirajul în albastrul călătoriilor pe mare, a poetizat totul ca un epopeic Ulise, aventuros dilematic între sirene, Ithaca, Penelopa, călătoria ca poem al vieţii:„călătorim mereu de parcă-am vrea să-nvăţăm/ drumul din urmă. Nimeni nu ştie unde sfârşeşte/ o călătorie şi unde începe-ntunericul.”

A fost trubadurul iubirii la curtea domniţelor, acelaşi etern misterios feminin, salvator ca şi arta (care la fel e de genul feminin).

„Don Angelos” sau „hidalgozaur” (cum îl numea Nichita), şi-a conturat un profil poetic inconfundabil, ca un poet al mării, al femeii şi al corabiei (substantive feminine, egale în ecuaţia metaforei), îmbinând un romantism visător, atât în vreme de begonii, cât şi în timp de sonete – vasal şi prinţ al naturii şi al iubirii ideale – cu luminozitatea unui clasicism echilibrat, seniorial. Poezia sa ne e lăsată ca un testament: „Poemul de care aveţi şi n-aveţi nevoie/ Lucid ca lama unui stilet/ Cratimă între cer şi sărut”.