Numai din aura mea
Fără sfârşit era tăcerea
în cer
şi pe culmea muntelui.
La poarta răsăriteană
a templului, seminţii întregi
aşteptau să vindec
mame, copii, vraci,
regi, muzicieni.
Numai din aura mea
ţâşneau păsări
cu aripi nomade,
spulberând,
puţin câte puţin,
noianul de cercuri diafane.
De şapte ori a dezlegat
firavul taumaturg
nodul morţii mele
şi mi-a plăsmuit
o altă, şi o altă, şi o altă aură.
Fără sfârşit era tăcerea
în cer
şi pe culmea muntelui.
Intrarea secretă
Pecetluit de semne ciudate,
altarul ridicat de taumaturg
în culmea sacră a muntelui
era intrarea secretă
în arhitectura cosmică.
Cu lumi vizibile şi invizibile.
Învăţasem semnele.
Le desenam în focul pietrelor
cu ochii închişi.
Le contemplam în tăcere,
ca şi cum viaţa mea
ar fi fost, pentru totdeauna,
legată de frumuseţea lor
inaccesibilă.
Dar sunetele,
sunetele aurorei boreale,
sunetele pământului rotitor,
sunetele apelor străbătute
de soarele şi luna
care nu răsar şi nu apun,
erau fiinţă din fiinţa lui.
Şi numai Zeul
ar fi putut
să le dăruiască
unui alt pământean.
Punctul originar
De un albastru necunoscut
pământenilor era mantia lui.
Nu semăna cu pietrele lazuli,
cu luminile boreale,
cu stelele Orionului.
Făptura lui întreagă
era o învolburare de aripi
şi văluri, dansând în ritmul celest.
Vedea prin apele de sus,
în nesfârșire,
cum trece arhitectura cosmică,
într-o mereu altă curgere,
spre punctul originar.
Foc lunar
Bolborosea imnuri
numai de el ştiute.
Foc lunar ţâşnea din stânca lui,
orientată spre miazănoapte.
În ritmul muzicii din sine,
urca şi cobora muntele,
rostogolind sfera de argint,
cu toată forţa trupului său.
Poate despărţea
memoria sinelui,
de memoria lumii.
Poate se purifica de tot
întunericul vieţii pe pământ.
Poate îşi amintea
cea mai veche
ştiinţă a spiritului
omenesc.
Spirala
Taumaturgul era alesul
care nu putea alege
pe cine să vindece,
pe cine să învie.
Asculta glasul înfricoşător al Zeului.
Venea întotdeauna,
după a şaptea lună plină.
Lumină fluidă trecea
prin mâinile lui
în trupuri încremenite
pe treptele de la intrarea
în templu.
Spirala înfăşurată
de mâinile divinităţii
pe axul vieţii lui,
se rotea din ce în ce
mai stins.
Devenea spectrală.
În timp ce mame,
copii, bătrâni,
îşi dansau extatic
învierea.
Văpăi diafane
Se stingea taumaturgul,
încetul cu încetul.
La propriul trup, oricând
ar fi renunţat, dacă numai
al lui ar fi fost.
Dar era şi al celor înviaţi,
şi al celor ce aşteptau să învie.
Ca un întuneric matern
se aşternea tristeţea
pe chipul de înger.
Dar de resemnat,
nici acum nu putea.
Mai mult
decât i-a fost menit,
voia să dăruiască.
Încă o lumină,
încă un miracol.
Sufla peste trupurile
copiilor
văpăi translucide.
Nu se mai duela
cu moartea.
Se mulţumea să o alunge.
Şi focul,
ultimul foc din sine,
se împuţina.