Bufetul gării

În bufetul gării am intrat mai ieri

să-mi potolesc foamea de depărtare

și dorul de acasă.

Erau acolo doar doi grăniceri

cu puștile încrucișate pe masă,

puțin matoliți și chicotind,

în așteptarea unui mușteriu

care să le pice în plasă.

Astăzi este prea târziu

și nici rima nu mai există,

deja bufetul a devenit o frizerie

în care îți poți tăia singur pletele

și venele,

cu o lamă veche,

uitată într-un ciob de oglindă,

discret și tandru cu clipele,

în aerul vechi al acelei încăperi

cu pereți scrijeliți cu nume,

sentimente și răbufniri.

Și nici gara în sine nu mai există

și nici trenurile nu o mai bântuie

la ore fixe și rare.

De pe peron se văd, printre bălării,

șinele ruginite

cum se întâlnesc împleticite,

cine să bănuie,

în aburul zorilor,

la linia orizontului,

undeva pe cer.

Escape room

În spatele gării am zărit

un escape room cu ușile roșii

ce se arată la ore târzii călătorilor

între două trenuri care vin din direcții contrare

pentru a-i aduce în acest oraș

din zări îndepărtate.

Era frig și strada pustie,

de aceea am zis să intrăm de-ndat,

dar acolo cel care păzea intrarea ne-a spus

că ar fi bine dacă am fi mai mulți.

Așa că eu am chemat un alt eu nevăzut

și ea o altă ea așijderea,

încât am format un grup de prieteni

la cataramă.

Când am rămas singuri în acea încăpere

plină de mistere și de necunoscut

decorată în clar-obscur

am simțit nevoia de a ne ascunde

în partea ei întunecată

în care eu m-am iubit nebun cu altă ea,

iar ea a fost atât de geloasă

chiar dacă altul eu îi făcea curte,

în modul său imperceptibil și fin,

de nu-l băga de nici un fel în seamă.

Când am reintrat în zona de lumină clară

eram marcați de-o spaimă de neînțeles,

ca să vezi. Apoi s-a deschis ușa dinspre stradă

era noapte deplină și o mașină care trecea

ca timpul de repede

ne-a împroșcat cu o apă murdară.

Eram doar noi doi,

iar prietenii noștri de joc au rămas ca un ecou

să se iubească până în zori.

Într-un târziu rescris

Linia vieţii, ca şi mersul trenurilor, are un grafic

care trebuie respectat, cu multe amânări, dese întârzieri

din pricini diverse, vinovat fiind acarul Păun,

cel care se pierde printre şine să tragă macazul.

Începe promiţător, apoi se bifurcă

indicând o ruptură, pe care drum să te duci?

Pe cel care se termină într-o haşură?

Pe cel care coteşte,

mergând foarte departe?,

cine să ştie.

Indiferent de alegere, nu rata

a doua şansă de a reveni. Aceasta, însă,

e numai o părere, o dorinţă.

Mă aşteptam ca linia să se dedubleze

pentru ca eul să-şi caute geamănul

ori sufletul pereche, dar ea îşi urmează albia

care duce spre mare. Poate fi intuit talazul,

ţărmul scăldat de valuri, vuietul mării din cochilii.

În noaptea în care rătăcim se vede

doar linia tramvaiului 7 care întoarce

nu şi tramvaiul de noapte.

Și ea pare întreruptă, nu se distinge

din cauza aburului unei locomotive

care face manevre dincolo

de clădirea gării cenuşii de la nord.