Dimineaţa se arăta ceţoasă, încremenită, rece.

Rece, ca tăcerea doamnei Honoria pe când ne apropiam de locul de întâlnire. Nu cred că am schimbat mai mult de zece cuvinte pe parcursul întregii călătorii, însă ultimele ceasuri s-au scurs într-o tăcere desăvârșită. Iar când lumina a binevoit a pătrunde până la noi, în umbra de cenușă a trăsurii, am văzut pe chipul ei ceva străin care mi-a dat fiori.

Baronul Kinston alesese un platou acoperit cu iarbă măruntă, la o distanţă de două zile călare de castelul Abastor. Eram în câmp deschis, alături de drumul mare; un avantaj minunat pentru ambele tabere, într-o zi senină. De jur-împrejur, se ghiceau dealuri joase şi aproape lipsite de vegetaţie; tot pante line şi văi domoale, ca mici valuri împietrite; ici şi colo, câte un bolovan sur răsărea din pământul tare, precum un vechi păzitor al locului. Era şi o pădure undeva, în apropiere, însă aceasta nu se putea vedea. Nici mugetul mării nu răzbătea până acolo. Domnea o linişte de mormânt. Eram doar noi acolo; noi, o mână de oameni palizi şi cu nervii încordaţi, şi pietrele.

– Vă sunt recunoscătoare că aţi răspuns cu toţii chemării mele, domnilor, a început ducesa, înclinând uşor capul către cei prezenţi.

Aflată la doi paşi în urma ei, am făcut şi eu o reverenţă în acelaşi timp cu ea. Fusesem de-acord să o însoţesc şi să îmi joc rolul, conform planului cavalerului de Raine și în ciuda protestelor ei. Ea nu dorise, sub nici un chip, ca eu să fiu expusă unui asemenea pericol; dar, în cele din urmă, a trebuit să accepte. Lipsa unei doamne de companie ar fi stârnit suspiciuni.

Bărbaţii s-au înclinat, la rândul lor. Pe o parte dintre ei îi ştiam; erau oaspeţii de altădată ai ducesei, cei care îi făceau daruri scumpe şi închinau cupele pline în cinstea frumuseţii ei. Sosirea noastră i-a găsit împărţiţi în trei tabere distincte. În faţa noastră, dominând întregul platou, stătea Jeoffroy Kinston, cu sabia pe jumătate scoasă din teacă şi rânjind semeţ, flancat de aliaţii săi. Nu inspirau încredere. Prea multe mâini încordate pe plăsele, prea multe săgeţi pregătite în arcuri. Cu toată tinereţea mea, ştiam încă de pe-atunci că, la o astfel de întâlnire, armele trebuie să fie în teacă, şi nu în mâini. Mesajul era limpede: nu veniseră ca să se târguiască, veniseră să ia. Și erau dispuși să ucidă pentru asta.

În stânga, într-un grup mult mai mic, cei rămaşi fideli doamnei Honoria arborau blazonul ei, doi cai cenuşii despărţiţi de un pumnal însângerat, alături de blazoanele lor; aceştia s-au alăturat imediat escortei noastre formate din șase gărzi.

Baronul de Surrey şi încă vreo câţiva gentilomi stăteau deoparte, fără să se amestece nici cu unii, nici cu alţii, arătând clar că se aflau acolo doar din curtoazie şi că nu aveau de gând ia parte în nici un fel la conflict.

– Cred că sunteţi cu toţii de-acord că luptele trebuie să înceteze, a mai spus ducesa, cu glas moale, rugător. Mor prea mulţi oameni nevinovaţi în această ciondăneală fără sens. Suntem cu toţii oameni educaţi, nu-i aşa? Putem să ne rezolvăm neînţelegerile pe cale paşnică…

Kinston a chicotit semnificativ către amicii săi, care i-au răspuns în acelaşi mod. Bărbatul era un soi de uriaş, cu plete castanii căzându-i pe umerii laţi şi cu o barbă deasă acoperindu-i jumătate din piept. Avea ceva de urs în aspectul lui. Picioarele mari, groase, erau uşor curbate, ca ale cuiva crescut pe spinarea calului; braţele păreau bune pentru sfărâmat bolovani.

În faţa lui, doamna Honoria zâmbea cu blândeţe, aproape cu umilinţă; rochia ei, de un cenuşiu deschis ca ceaţa ce ne înconjura din toate părţile, o făcea aproape străvezie. Avea părul pieptănat într-o împletitură simplă pe spate şi o diademă de coral pe frunte.  Abia îi ajungea uriaşului cu creştetul la piept.

Din locul lui, baronul de Surrey privea cu dispreţ şi cu un fel de „Ştiam că aici se va ajunge. Vezi?… Ţi-am spus eu!” în expresia feţei. Dar nu a intervenit. S-a întors din profil, ridicând plictisit din umeri, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă meritase să vină până acolo pentru atâta lucru, şi s-a sprijinit într-o doară de un bolovan.

– Te declari, deci, învinsă, doamnă? a întrebat Kinston, râzând. Se spune că eşti înţeleaptă; ar fi trebuit să ştii dinainte că nu te poţi ridica împotriva mea!

– Măsoară-ţi cuvintele, Kinston, l-a apostrofat unul din aliaţii ducesei, un bărbat cu mantie verde şi cu şerpi încolăciţi pe scut, aflat undeva în stânga mea.

Avea părul arămiu, ochii cenuşii şi o nobleţe inegalabilă în gesturi, glas şi mişcări. Toate acestea îmi păreau cunoscute; în acel moment însă, mintea mea golită de orice gând nu a făcut nici un fel de potriviri.

– Înţeleg că vrei să discutăm, a continuat uriaşul, fără să îl bage în seamă pe bărbatul cu mantie verde. Poftim, te ascult. Dar te şi previn: nu sunt dispus să negociez alte condiţii decât cele pe care le ştii. Vreau mâna ta şi ducatul Ulster, nimic mai puţin. Bătrânul Gilbert, răposatul tău soţ, a luat ce a vrut cu sabia în mână; și aceste ţinuturi, și pe tine. Voi face la fel, dacă e nevoie, deși aș fi preferat ca tu să vii la mine de bunăvoie. Vasalii tăi sunt deja ai mei, după cum vezi…

– Asta văd, domnul meu, a susurat ducesa. Recunosc, sunt impresionată: ai câştigat încrederea şi sabia oamenilor mei fără prea mult efort. Sunt gata să te urmeze cu ochii închiși. Mă ai chiar și pe mine în puterea ta. Nu mai trebuie decât de titlul oficial…

Ar fi trebuit să fiu îngrozită; cu toții ar fi trebuit să fim. Cum de nu vedea nimeni ce se întâmpla? Chipul de marmură al ducesei încremenise într-un început de surâs; sclipirile de gheaţă ale ochilor ei erau ascunse de pleoapele pe jumătate lăsate. Vocea ei avea o rezonanţă tulburătoare, menită să adoarmă vigilenţa acelor bărbaţi stârniţi de patimi şi sânge. Iar ceaţa, ceaţa tot mai deasă, care învăluia totul şi estompa orice sunet, părea să izvorască din ea…

Ar fi trebuit să fiu îngrozită, dar nu eram. O linişte ciudată, ca de vis, mă făcea să simt că plutesc. La fel ca ducesa, arătam un chip senin, calm şi zâmbitor. Ştiam că un gest greşit putea să strice totul.

– … De titlul oficial, da, și de alianța cu tine. Sper că îți cunoști propriul interes, a mormăit Kinston și gura i s-a lățit într-un rânjet. Eu îți ofer siguranţa de care vei avea atâta nevoie în vremurile ce vor urma; îți aduc înapoi chiar și prietenii cei vechi pe care îi credeai pierduți. Tu îmi oferi numele tău, domeniile aflate sub stăpânirea ta și, bineînțeles, prețioasa ta persoană. Nunta noastră va pecetlui această înţelegere. Baronul de Lorris, de asemenea, este un aliat extrem de valoros; o avem aici pe fiica lui, căreia intenţionez să îi aranjez eu însumi o căsătorie avantajoasă atât mie, cât și lui; prin asta, îmi voi asigura loialitatea lui în acţiunile mele viitoare. Dar toate la timpul lor. Pentru început, le vei cere acelor căţeluşi care s-au ascuns în spatele tău să îngenuncheze şi să îmi jure credinţă.

– Asta e trădare! a izbucnit un glas iritat de undeva, din stânga, şi alte glasuri i s-au alăturat cu la fel de multă hotărâre. Spui că oferi siguranţă, dar în realitate dezlănţui iadul. Ştim cu toţii că vrei să strângi o armată pentru a i te alătura prinţului Louis…!

Kinston s-a schimbat la faţă; zâmbetul i-a pierit. Dezvăluirea neaşteptată a complotului a confirmat temerile ducesei. „Vor lua în stăpânire întregul Dorchadas Bay… întregul Ulster!” strigase ea, cu câteva zile în urmă. Iar asta ar fi însemnat implicarea directă în războiul civil, dar de partea greşită a baricadei.

– Trădare? a urlat uriaşul. Trădare înseamnă să îl urmezi în continuare pe un regişor prăpădit ca John, atunci când un adevărat rege e gata să preia controlul!… Ştiu că răposatul Gilbert a strâns, în taină, o armată de mercenari; se spune că sunt cei mai buni din Europa. Vreau această armată, doamnă. Mi-o vei da!

Nu ştiam de existenţa unei armate la castel sau în împrejurimi. Erau doar gărzile; soldaţi buni şi bine antrenaţi, ce e drept, dar nicidecum o armată în toată puterea cuvântului. Mi-am amintit, atunci, de zvonurile referitoare la ambiţiile prosteşti ale lui Gilbert de Clare; de armata aceea cu care dorise să îl înfrunte chiar şi pe rege. Iar doamna Honoria a pălit.

– Ah, taci, a şoptit ea. Taci! Nu ştii ce îmi ceri…!

– … şi îmi vei oferi şi credinţa vasalilor tăi!

– Haide, Kinston, a strigat iar acel glas puternic al omului aflat undeva în stânga. Doar mă cunoşti. Ştii bine că mai degrabă mor decât să îngenunchez în faţa unui păduche ca tine.

– Fie după voia ta, a rânjit matahala, făcând un gest vag, şi o săgeată trimisă pe neaşteptate din tabăra adversă s-a înfipt în gâtul omului ce grăise. Dacă mai sunt şi alţii care simt la fel, îi invit să vorbească acum.

Am ţipat. Era bărbatul cu mantie verde, primul care se alăturase ducesei. Lovit de moarte, a căzut la pământ, horcăind, zbătându-se. O spumă sângerie i-a năvălit pe gură şi i s-a prelins pe bărbie şi pe obraji. Aş fi rămas înţepenită în faţa acelui spectacol grotesc, incapabilă să mă mişc sau să mă feresc de alt eventual atac, însă gărzile erau la datorie. Am fost împinsă spre dreapta. Soldatul aflat lângă mine a făcut un pas înainte şi m-a acoperit cu trupul lui; căpitanul gărzilor a făcut la fel pentru doamna Honoria. Oamenii ducesei au strâns rândurile, vociferând. Săbiile au ieşit din teci.

– Fir-ar să fie, Kinston! a strigat baronul de Surrey de la locul lui, peste măsură de furios. Te afli sub un steag alb!

– Alb sau nu, n-are a face. Am venit aici chemat de doamna Honoria; voi asculta doar cuvintele ei. Nu accept să fiu insultat de orice amărât cu gura mare!… Aştept decizia ta, doamnă! Oamenii tăi vor pune genunchiul în pământ şi vor spune cuvintele pe care doresc să le aud sau, pe Dumnezeul meu, vor muri cu toţii, iar pe tine te voi lua oricum, chiar cu de-a sila dacă trebuie! Declară-te învinsă!

Doamna Honoria a ridicat bărbia, mișcare ce o făcea să pară mai înaltă decât era, și l-a privit pe Kinston drept în ochi, râzând.

– Domnul meu… Dar eu nu am venit aici ca să mă declar învinsă. Am venit să accept capitularea ta!

Bărbatul se uita la ea cu un fel de milă, de parcă ar fi fost nebună. S-a întors către susținătorii săi, care chicoteau în barbă, apoi și-a pus mâinile în șolduri și a izbucnit într-un hohot de râs atât de grozav, încât trupul masiv i se cutremura din toate încheieturile și platoșa cea grea amenința să i se desprindă din chingi.

Râdea, râdea și se lovea mereu cu palmele peste coapse. Râdea mai-mai să se înece; râdea ca de cea mai hazlie glumă pe care ar fi auzit-o vreodată.

Râdea; râdea și nu vedea umbrele vagi ce se materializau din ceață, încet, neauzite, una, și încă una, și apoi alta, tot altele, pășind lin ca în zbor printre fuioarele mişcătoare. Ca un vis, ca o părere, ca fantasme scornite de ochi orbiți de alb.

Aveau cuțite lungi, ascuțite în mâini.

Și a început să plouă roșu.

– Ambuscadă! a strigat baronul de Surrey, dar în zadar, căci jumătate din oameni erau deja morți, fără să fi apucat să vadă mâna care îi lovise, iar restul se băteau orbește cu văzduhul.

– Ai luptat de la început pentru o cauză pierdută, dragul meu Kinston, a vorbit doamna Honoria cu glasul ei mângâietor, în vreme ce trupurile cădeau secerate în jurul nostru. Vezi tu, eu nu aș fi putut niciodată să te fac duce de Ulster. Există deja un duce de Ulster: fiul meu, Richard. Eu sunt doar regentă până când el va împlini vârsta potrivită. Cât despre armata pe care o ceri… Iat-o! Dar trebuie să știi că ai nevoie de legământ cu Iadul pentru a o stăpâni. Gilbert a aflat asta pe propria piele…

Vreme de câteva clipe, Kinston a rămas ca trăsnit. Vedea cum oamenii care îl recunoscuseră drept stăpân şi îi juraseră credinţă se prăbușeau, scăldați în sânge, iar el nu înțelegea.

– A! a strigat el în cele din urmă, venindu-și în fire şi întorcând o privire urâtă. Tu, vrăjitoareo…!

A înaintat ameninţător spre noi, cu sabia lui uriaşă în mâini.

– Târfă! a urlat, ridicând tăișul.

Cu un ţipăt de groază, am prins-o pe ducesă de braț şi am tras-o către mine. În acel moment, o altă sabie a țâșnit din dreapta și s-a încrucișat cu a lui Kinston.

– Îți place să ucizi femei și copii, nu-i așa, baroane? s-a auzit o voce din ceață.

Colosul a urlat ca un taur. În culmea furiei, s-a repezit asupra lui Adolphe de Raine, însă acesta s-a ferit din calea lui printr-o mişcare iscusită. A încercat din nou să îl izbească; sabia lui a nimerit şi de data asta în gol şi bărbatul aproape că s-a prăbuşit, răpus de propria greutate. A reuşit să îşi recapete echilibrul în ultimul moment, proptindu-şi picioarele ca nişte butuci în pământ, şi s-a întors încet, calculat spre adversar. L-a măsurat de sus până jos; un rânjet dispreţuitor i-a strâmbat figura.

– O să mori, l-a anunţat, cu un mârâit de fiară în gâtlej.

– Bineînţeles că o să mor, a râs cavalerul, vom muri cu toţii. Aceasta e legea firii!

A urmat o serie de atacuri furibunde. Kinston lupta cu o forţă de Hercules, fără a da semne de oboseală, iar de Raine îi para ploaia de lovituri cu o repeziciune și o ușurință uimitoare. Se înconjurau reciproc, se urmăreau, se hărţuiau, dansând împreună acel dans cumplit al săbiilor şi al morţii. Chipurile erau încruntate, schimonosite, scăldate în sânge şi sudoare; braţele, încordate, încleştate. Oțelul scânteia.

Lupta titanilor părea să dureze de o veşnicie; totul încremenise în jur, inclusiv ceilalţi luptători. Am început să respirăm din nou abia după ce cavalerul de Raine, printr-o manevră care l-a dus în spatele adversarului şi o răsucire plină de forţă în jurul propriei persoane, a retezat capul lui Kinston şi l-a aruncat cu un răcnet la picioarele doamnei Honoria. Abia atunci am observat că frigul şi umezeala mă pătrunseseră până la oase.

Ducesa zâmbea, mulţumită. Şi-a plimbat privirile roată asupra celor rămaşi în picioare, soldaţi şi vasali, luptători şi gentilomi. Cei ce se declaraseră credincioşi ei de la bun început au îngenuncheat, sprijiniţi în săbii, şi i-au jurat încă o dată credinţă. Au fost urmaţi de cei din grupul baronului de Surrey, cam fără tragere de inimă, dar conştienţi că nu aveau altă soluţie. Singur baronul de Surrey părea că nu îşi revenise din şoc. Se uita în jur şi nu-i venea să creadă că măcelul de mai devreme fusese aievea. Ochii lui s-au oprit, în cele din urmă, asupra doamnei Honoria. A cercetat cu o atenţie ciudată chipul ei frumos, lipsit de expresie, mâinile ei împreunate, rochia ei pătată cu sânge din belşug. O privea de parcă o vedea pentru prima oară.

– Eşti înfiorătoare, doamnă, a murmurat el cu mirare.

Ea a zâmbit, obosită.

– Îmi pare rău că gândeşti aşa, i-a răspuns.

Fără să mai asculte orice ar fi avut de spus baronul de Surrey, ea i-a întors spatele şi a început să caute cu înfrigurare ceva printre morţi. Când l-a găsit, în sfârşit, a îngenuncheat lângă el; bărbatul cu mantie verde zăcea întins pe spate, într-o poziţie nefirească, cu chipul pătat de sânge închegat. Ducesa i-a acoperit ochii rămaşi deschişi cu mâinile ei şi a rămas câteva clipe astfel, ca pierdută în rugăciune. Într-un sfârşit, i-a scos inelul din deget şi s-a ridicat.

– Să fie îngropat cu toate onorurile, a poruncit. S-a întors apoi spre mine: vino, Gemma. Plecăm.

M-a luat de braţ şi m-a tras după ea, în vreme ce gărzile ne înconjurau pentru a ne escorta înapoi la trăsură. Mi-am dat seama atunci că nu puteam să merg singură, picioarele refuzau să mă asculte. Tremuram de frig cum nu mai tremurasem niciodată, membrele îmi erau ţepene. Văzusem prea mult, prea destul. Acceptasem misiunea pentru că, în acel moment, îmi păruse o ocazie minunată ca să demonstrez că eram, cu adevărat, fiica tatălui meu; însă acum, în faţa acelei grămezi de cadavre însângerate, mă clătinam ca un copac retezat.

Privisem moartea prea de aproape. Îi simţisem răsuflarea îngheţată în obraz pentru prima dată.

– Ştii, lord Surrey, a mai spus ducesa, aruncând o ultimă privire în urmă, apreciez faptul că ai rămas neutru. Richard şi cu mine dorim să credem că încă ne eşti prieten…