Se vor împlini zilele acestea, mai precis la 7 septembrie, 95 de ani de la nașterea scriitorului timișorean Ion Arieșanu, nume de referință al vieții culturale din această parte a țării. Născut la Ocna Mureş, județul Alba, absolvent al Liceului „Samuil Vulcan“ din Beiuş (1943–1950), Liceul „Regele Ferdinand“ din Turda (1950–1951) și al Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj (în 1955), Ion Arieșanu a fost întreaga viață – și, fatalmente, întreaga creație – marcat de această rătăcire în propriul destin.

Poate cel mai bine este ilustrat acest fapt în proza sa romanescă, împlinită în volume precum Vrajă sau transformarea miraculoasă a lucrurilor (1971), O pasăre în iarnă (1986), Lumina de la capătul nopţii (1987), Cei buni mor cei dintâi (1998) sau Flacăra singuratică (2004). Creația sa literară cuprinde însă și o largă serie de proză scurtă (în cea mai mare parte reunită sub titlurile Anii adolescenţei – 1962, debut, Trenul albastru -1965, Vară târzie – 1967 și Lumină stranie – 1981) reportaje (Lumini peste Apuseni – 1974), precum șinumeroase eseuri și cronici literare, risipite prin paginile sau mediatecile publicațiilor și posturilor radio-TV la care a colaborat: „Făclia Ardealului“, „Familia“, „Steaua“, „România literară“, „Astra“, „Convorbiri literare“, „Luceafărul“, Radio Timişoara, TVR, deloc în ultimul rând, Paralela 45/Renașterea bănățeană. Încercată, pe măsura vremurilor în care a trăit, i-a fost și cariera profesională: a fost asistent universitar, ziarist, muncitor și, în cele din urmă, redactor-şef al revistei „Orizont“ (1972–1990), poziție din care a ajutat la afirmarea și manifestarea unei largii serii de actuale personalități culturale ale vestului literar românesc și, implicit, la împlinirea vieții literare din această parte a țării.

Sub perdeaua obsedantului deceniu, când au avut loc evenimentele (cele relatate în roman – n.n.), deceniu umbrit de legi neînduplecate, de multe neadevăruri, dar și de faldurile triumfaliste ale puterii totalitare, undeva, în taină, și în marea singurătate, au înflorit totuși visele și speranțele unor făpturi umane anonime. Iar flacăra singuratică, din adâncurile lor, a putut să pâlpâie o vreme, înainte de a se stinge și ea sub oblonul greu al istoriei, se va confesa, implicit, Ion Arieșanu, în finalul celui din urmă roman al său.