”Dramoleta” prin care Adrian Marcu debutează în roman* are alura unei culegeri  de proze scurte. Fiecare dintre cele patruzeci de ”capitole” se întinde pe maximum două-trei pagini și are un titlu diferit, lasă impresia autonomiei textelor. În principiu, tocmai aceste titluri stabilesc direcția lecturii, fac parte literalmente din strategia narativă, fiind, unele scurte, percutante, incisive (Frica, Masca trecutului, Apariția fantomei, Căutând femeia, Orașul sfinților, Abisul, Terapie etc.), altele – lungi, explicative, aproape prolixe (Noaptea în care Ceaușescu își rostea discursurile într-un bar,  Dumnezeu își râde în barbă atunci când plănuim viitorul, O piesă de teatru și memoria care nu ne dă pace etc.). Este, aceasta, o arhitectură mai puțin obișnuită, dar familiară unui gen de experimentalism promovat de grupul de tineri pozatori componenți ai underground-ului timișorean, din care face parte și Adrian Marcu: Traian Petru Stepan, Tudor Crețu, Borco Ilin, Daniela Rațiu, Daniel Timariu, Mugur Ioniță, Cristian Vicol, Cosmin Leucuţa, Ionuț Manea, Andrei Mocuța, Corina Ozon, Dănuț V. Popescu, Liviu Galasiu, Oana Minoiu, Eliana Popeți, Alexandru Potcoavă, Alina Radu, Beatris Serediuc, Bogdan Varvari, Andrei Ursu.  O excelentă promoție de autori, practicanți ai unor formule stilistice pe cât de variate, pe atât de personalizate, într-o neobosită fugă de tipare tradiționale/tradiționaliste și, simultan, într-o neostoită goană după nou, invenție, construcție nemaivăzută, edificiu epic neobișnuit, tehnnică prozastică inedită, în ultimă instanță, după un stil aparte, original, inconfundabil.

          În pofida segmentării deja comentate, Măștile timpului este altceva. Relatare directă a redeschiderii unui dosar judiciar legat de un eveniment dramatic petrecut în iarna lui 1984, romanul aduce în prim plan un fapt dureros pentru lumea românească de azi. Ultimii treizeci și cinci de ani de istorie au însemnat, în esență, pe lângă lucrurile pozitive, vizibile cu ochiul liber, perpetuarea clasei/castei care a condus România după al doilea război mondial, prelungirea opresivei și discreționarei puteri comuniste la nivelul leadership-ului societății de azi. Într-o oarecare măsură, high life-ul societății de acum nu este altceva decât protipendada epocii lui Ceaușescu. Dictatura hrănită de ideologia de extremă stângă s-a nuanțat. Abuzurile, presiunea și oprimarea nu (mai) sunt pur politice, ci au devenit predominant financiare. ”Călăii noștri  – zice, definitoriu, unul dintre eroii romanului – au ajuns […]  printre cei mai bogați oameni din oraș”. Vechile habitudini, metehne și comportamente de ipochimeni obișnuiți să dicteze și să decidă mai presus și dincolo de lege s-au conservat, au îmbrăcat forme mult mai perverse. Sunt deghizate în subtilități ”democratice” și, prin aceasta, au devenit mult mai corozive, mai agresive și mai periculoase.

          Dosarul judiciar redeschis de Vlad, tânărul procuror-șef al județului asistat îndeaproape de la fel de tânărul jurnalist de investigație Andrei Mareș, se referă la sentința derizorie pronunțată în procesul a patru progenituri – Ioan, Petru, Matei, Luca -, copii de bani gata ai unor influenți lideri politici locali, autori ai unui dublu viol comis, în noaptea de Crăciun a anului 1984, asupra cuplului de îndrăgostiți Loreta și Cristian Marin. În vreme ce, răpusă de umilință și rușine, femeia se sinucide spânzurându-se sub un pod peste Canalul Bega, la doi ani de la nefericitul eveniment, Cristian Marin emigrează în Franța și își reface viața alături de Irina,”o femeie superbă, ce semăna cu Claudia Cardinale”, dar și cu Loreta, iubita lui din anii studenției. ”Toți actorii dramei cu pricina au rămas legați pe viață unii de alții”: cei patru agresori ”au dispărut din oraș și din țară cu o zi înainte de punerea sub acuzare și au devenit superbogați în străinătate”, iar Cristian a fost plătit de torționari, cu banii fostei Securități (peste un milion de dolari), să emigreze pentru a șterge astfel urmele nefericitei întâmplări din iarna lui ‘84. Cristian se dovedește însă a nu fi o victimă a destinului, ”ci, mai aproape de adevăr, un bărbat dur și insolent căruia, cu excepția. episodului din ajunul Crăciunuluidin 1984, viața i-a surâs cu prisosință mai apoi”. El deturnează fondurile și, prin extorcare, se îmbogățește peste măsură. Supraviețuirea lui se datorează faptului că și-a salvat pielea ”doar pentru că a trecut în barca” agresorilor și a făcut ”pactul cu diavolul”, ”devenind, în cele din urmă, omul lor”.

Sentința în procesul desfășurat după tipicul epocii a fost pronunțată de un complet condus de judecătorul Semenescu, din care făceau parte și alți doi magistrați: Paveliu și Sima, unelte tipice ale iadului comunist: supuși, umili, depersonalizați, ignorând cu bună știință rigorile meseriei, executanți perfecți ai ”ordinelor venite de sus”. Trama polițistă a romanului se tensionează: ajuns multimilionar, Cristian Marin se întoarce definitiv în România, achiziționează un conac de mari dimensiuni într-un cartier rezidențial din oraș și declanșează mascarada răzbunării: ”el devine, instantaneu o ființă diferită de toți ceilalți, un prizonier determinat al furtunii vindicative  prin care, doar atfel, își recâștigă demnitatea de odinioară  și, mai grav, o formă de mântuire în relația cu fosta iubită”. El declanșează însă Jihadul nu luându-i la țintă pe autorii odioase agresiuni sexuale, ci pe cei trei judecători. Paveliu și Sima sunt umiliți și uciși în chip batjocoritor, în timp ce Semenescu se sinucide în propria-i locuință, cu câteva clipe înainte ca bărbatul pus pe vendetă să împlinească ritualul satanic al asasinării.

          În economia romanului, această succesiune de crime se petrece cu, oarecum, acceptul, colaborarea și chiar spijinul tacit al autorităților, fiind, în mod evident artificială, implauzibilă, fie și pentru starea de derută și confuzie a realității românești din primele decenii de după 1989. Deși spectaculoasă și furnizoare de maximă tensiune epică, o asemenea direcție narativă se dovedește a nu fi – în pofida aparențelor – cheia de boltă a cărții. Obiectivele lui Adrian Marcu sunt, în Măștile timpului, cu totul diferite și trebuie, deci, căutate în altă parte. În primul rând, în radiografierea transformării societății comuniste într-una de consum, într-o interminabilă și sinuoasă tranziție, stăpânită de aceiași lideri și/sau urmașii lor, parveniți și îmbogățiți peste noapte, mari industriași, latifundiari și oameni de afaceri de carton, profitori ai resurselor fostei Securități, cu infinitele lor rețele de relații obscure și exclusiviste, de combinații și conexiuni subterane, de dependențe toxice. Masca trecutului și masca prezentului acoperă una și aceeași realitate!

În al doilea rând, în aceeași ordine de idei, investigarea relației dintre genuri în comunism, dominată de interese meschine, interesate (precum ”iubirea” dintre Sonia Mănescu, prietena intimă a Loretei și judecătorul Pavel Sima), ”perpetuată” în forme identice în societatea liberală de după 1989. Diferențele sunt minore, de suprafață; moralitatea, respectul, corectitudinea, sinceritatea rămân valori străine cuplurilor de acum, aflate într-o perpetuă și instabilă mișcare browniană. Toate femeile din roman sunt indicibil de frumoase, seamănă, fără excepție, cu o actriță celebră (Loreta – cu Romy Schneider, Sonia Mănescu, prietena ei intimă, cu Jeanne Moreau, Irina, cu eroina din Ghepardul, Claudia Cardinale, soția lui Cristian Marin e o combinație perfectă între Marilyn Monroe și Lana Turner etc.) și trec cum-necum, tot fără excepție, și prin patul seducătorului ziarist Andrei Mareș, un veritabil Casanova de pe Bega, pasionat de cinematografie, istorie și sociologie. Ziaristul află pe această cale, ”de la sursă”, o sumedenie de detalii care îl ajută să înțeleagă și să interpreteze mai bine realitatea, să dezlege șaradele uluitoarei drame cvasi polițiste, pentru care, ”preț de un deceniu, a săpat în stânga și în dreapta după oameni și fapte care cumva să ducă direct către eroii acestei povești”.

În sfârșit, deloc întâmplător, toate neverosimilele evenimente din romanul lui Adrian Marcu se petrec în orașul de pe Bega, omniprezent în viața personajelor, abordat cu un desăvârșit atașament afectiv. Iar faptul nu e deloc întâmplător. Pe de-o parte, burgul este unul dintre cele mai pregnante toposuri, omniprezent în literatura promovată de gruparea de prozatori ai underground-ului timișorean. La fel de important pentru sofisticata ideologie a cărții este că el este mai mult decât un spațiu simbolic – reprezintă locul de unde a început Revoluția anticomunistă din 1989. Scriitorul denunță derularea nefericitelor evenimente și a ”maladiilor care vin din trecut” tocmai aici, în fieful înfrângerii dictaturii și al răpunerii comunismului. Iar denunțul e împovărat, inevitabil, de o evidentă tristețe și de o infinită dezamăgire.

*Adrian Marcu, Măștile timpului, roman, Editura Cartier, 2025