Element. Nici mai mult, nici mai puţin decât element şi nici o conexiune cu dezvăluirea aceasta de-a dreptul că pe poarta cerului nu treci decât de unul singur. Să-l fi privit ca pe un universaliu – ce inutil travaliu – ar fi fost ca şi cum mi-aş fi tăiat cu un cuţit bont de bucătărie pofta de mâncare: lăsând rană cuţitului. Nu-mi stă acum la îndemână decât să recompun cumva procesul din care s-a ivit, dintr-o anume ori nebuloasă mentală coerenţa aceasta tăioasă şi sticlind a concretitudine de gând păşind spre verbalism… de cheag (malefic, aş putea să mă tem de-aş putea cunoaşte temerea fără frică), cheag al negânditului şi nerostibilului ce-mi pulsează prin venele celelalte.

Prin venele mentalului.

Mental? Atunci să fie vorba de o lectio peltic formulată, să fie deci vorba despre ielele mentalului – ar fi elementardragăwatson, că doară nu alimentar – şi-n cazul ăsta, ce voiesc ele, dacă sunt iele? Că până la sânziene, walpurgie şi tipperary it’s a long way, zice-se. Numai până la poarta cerului e întotodeauna mai aproape decât crezi, mai aproape decât vrei, mai aproape decât braţul întins lateral spre speranţă. Spre acea speranţă elementară de a nu te descompune în elementele primordiale, pe care ele, întotdeauna ele şi nimeni altcineva decât ele ţi-o oblojesc, ocrotesc şi răpesc.

Suflete, fi-vei şi tu element. Evident, de… ciment.

Străstrăbunica fie iertată, într-o vreme când călca tânără şi fără grijă de elemente, universalii ori gnoseotehnologii pe uliţa aceea prăfuită de târg moscopolitean (o potecă mai largă plină de pulbere şi prea la miazăzi de drumul cel fără de pulbere ca să ajung să n-o cunosc, pe unde ajungea la fântâna de obşte să ia apă să adape oile neiubitoare de trăncăneli sapienţiale că li s-ar fi acrit laptele), a avut în ograda bunicilor ei în care după de tot-ducerea părinţilor avea să-şi aducă soţul – chipeş popă dăscălit prin iviria, de i se zicea Străinul – a avut, zic, în acea bătătură largă cât copilăria toate elementele la degetul mic: şi lut pentru oale, şi apă de ploaie, şi lemn şi iască pentru foc, şi aer curat de munte, mai ales iarna şfichiuitor. La ce bun să-şi piard-atunci ca vod-al moldovii vremea în gâlceava înţeleptului cu lumea – când mai sănătos se putea împlini ca matrice a nebun-înţelepţilor ce vor să vie?

Şi tot veniră, mări, veniră, la apus de ere – că toate-s efermere… şi printre ei vor fi fost destui (unul pe lângă mine şi-ar fi prea de-ajuns) care să despice-n patru firul nemaitors de urzitoare, ci de filaturi întregi, până la cauza primă şi dincolo de ea, până-n ultima instanţă şi acolo unde chiar şi magiştrii dau interviu, până la esenţă – până la element. Demers dement. În locul său exista (există dintotdeauna şi va fi de-a pururi) libertatea de a nu-ţi păsa, de-a nu te implica, de-a-ţi vinde chiar libertatea la preţul bursei din ziua precedentă, tva exclus. Poate de neluminarea căii ăsteia, şi amăgirea moscopoliteană şi împărăţia despărăţită şi celelalte asemeni pufului de păpădie către poarta cerului cea povestită în vede (în roşiorii de vede) s-au dus. Iar voi, construind răsăritul, o puneţi de-un astenic apus. Să nu ziceţi mai la urmă că nu v-am spus.