Lemnul nu știe nimic despre război

Nu te mai aștept.

Așa am zis dimineață.

Nu mai aștept pe nimeni.

Și acum tot pe scaun stau și aștept.

Pe cine?

Pe tine?

Pe el?

Pe amândoi?

Pe cineva care să-mi spună ce să fac?

El a zis să plec.

El, din altă țară.

Refugiat acolo din prima săptămână.

Dar nu plec

Nu pot

Nu vreau.

Stau ca o proastă în mijlocul camerei

Și afară bubuie.

Geamul se clatină.

Parcă mi se clatină și inima.

Dacă plec

Cui rămâne casa?

Cui rămân florile?

Da, da, nu râde — florile

Ele n-au nicio vină

Ele nu știu nimic

Cresc cuminți

Dacă rămân

Cui rămân eu?

Nimănui.

Mi-e frică

Mi-e rușine

Și mi-e frică de rușinea asta

Războiul nu ia doar oameni

Ia sensuri

Îmi răstoarnă oglinda

Și eu privesc.

Mă privesc în oglindă

Ochii mei nu sunt ai mei

Sunt ai cuiva care a văzut prea multe

Și nu mai vrea să vadă nimic

Aș putea să mă ascund.

Dar cine mai duce apă bătrânului de la capătul uliței?

Cine-i mai dă pâine copilului vecinilor?

Nu, nu, nu sunt mama lor

Dar cine sunt?

Mă întrebi cine sunt

Doar o femeie singură

O femeie seacă

O femeie fragmentată

Și ce e o astfel de femeie?

O cameră goală

O pernă rece

O voce care nu mai strigă pe nimeni

Înainte voiam copii.

Daa.

Și am avut. Te-am avut pe tine, băiatul meu!

Dar nu te-am ținut niciodată în brațe

Ai plecat de sub inima mea înainte să vii pe lume

Un doctor cu ochii obosiți, absenți,

mi-a spus „avort spontan” –

și a închis dosarul.

Atât.

Nici un nume,

Nici un certificat,

Nici un mormânt.

Doar eu și un gol care m-a mușcat ani întregi

Ani întregi am fost doar o bucată de femeie.

Plângeam în fiecare noapte că nu te am.

Atunci, da, atunci când era pace.

Dar acum…

Acum mă trezesc și îmi spun că e mai bine așa

Nu trebuie să te ascund sub masă când urlă sirenele

Nu trebuie să-ți explic nimic

Nu trebuie să-ți astup gura

Nu trebuie să tremur de frică pentru tine

Nu trebuie să te caut.

Da, e o fericire murdară

Îmi e rușine de ea

Dar o simt.

Cu o parte a inimii mele vreau să fug

Departe

Unde nu miroase a fum

Unde nu se aud pași grăbiți pe stradă,

Dar cu cealaltă parte vreau să rămân,

Să pun mâinile pe ziduri

Să le țin.

Cum să aleg?

Dacă plec, sunt lașă,

Dacă rămân, sunt nebună.

Și amândouă dor.

Mama!

Mama ar fi știut,

Mama ar fi zis:

„Să te aperi, fiica mea! Dar să și iubești!”.

Și eu am iubit

Te-am iubit, pe tine, băiatul meu!

În nopțile când mă țineam de burtă

În zilele când mă trezeam tremurând

Te-am iubit când nu mă vedea nimeni

Te-am iubit și atunci când nu știam dacă mai exist.

Te iubesc și acum, în tăcere.

Și iubirea asta nu e dulce,

Nu e blândă,

E grea.

Mă apasă

Mă arde

Mă ține trează

Mă face să exist.

Deschid geamantanul.

Îmi pun eșarfa.

 Ah da, eșarfa asta

Tu o ții minte? Mi-a adus-o taică-tu în prima zi când i-am zis că sunt gravidă

Și a doua seară a vrut să mă gâtuie cu ea

Cică i-au sugerat amicii de pahar că nu ai fi copilul lui.

Mă ținea de gât cu eșarfa și își etala pistolul.

Atunci am fugit din mâinile lui și am aruncat-o.

Am găsit-o azi când căutam valiza

Ce ironie tocmai azi când voiam să plec spre viitor am dat de trecut.

Îmi pun eșarfa

Nu știu dacă pentru drum

sau pentru a uda florile.

Pun mâinile pe masă.

Lemnul nu e nici rece, nici cald.

Lemnul nu știe nimic despre război.

Lemnul stă.

Poate ar trebui să stau și eu.

Poate ar trebui să nu mai simt.

Dar simt.

Simt fiecare bubuit ca o lovitură în piept.

Simt mirosul de fum cum intră sub piele.

Simt spaima din ochii altora.

Vecina zice că mâine o să fie mai rău.

A zis la fel și ieri.

Și alaltăieri la fel a zis.

Îmi fac bagajul și îl desfac de trei ori pe zi.

Am pașaportul în buzunarul hainei.

Poate o să plec.

Poate nu azi.

Poate nu mâine.

Dar o să-mi iau florile.

Toate.

Da, da nu râde — florile.

Nu le las lor.

Nimic nu le las.

Nimic.

Să rămână cu praful.

Să rămână cu zidurile goale.

Cu ferestrele sparte.

Ah, florile –

Le-aș strânge în brațe,

Ți le-aș aduce ție

Dar nu, nu, nu!

Sunt prea fragile

tulpinile subțiri se rup.

Nu le pot lua.

Pământul si rădăcinile eu nu le pot lua

Nu le pot lua.

Și atunci…

Foarfeca!

Unde naiba este foarfeca?

Ah! Uite-o!

Tai. Tai. Tai.

Foarfeca intră în tulpini.

Se aud pocnituri.

Ca niște oase subțiri.

Ca un plâns mic.

Tai. Tai. Tai.

Le tai

așa cum

ți-au tăiat cordonul înainte să apuc să te văd.

Fiecare tulpină, fiecare floare, moartă înainte de drum.

mă doare fiecare scrâșnitură

Dar trebuie să fac asta

Nu pot să le las lor.

Dar, dar ce se aude?!

Ce e acest zgomot scurt?

Inima mea se oprește

Respirația mi se strânge

Cine e?

Ah da, e pisica.

Cum am putut să o uit?!

Vreau să o iau cu mine

Dar nu pot.

Nu i-am făcut pașaport

Va trebui să o las

Singură

Mă doare în piept, în stomac, în tot ce mai simt.

Fiecare mușcătură de durere este ca un cuțit!

Se freacă de mine,

Mă privește

Mă imploră fără cuvinte

Mă arde privirea ei

Mă sfâșie

Îmi strâng fața în palme

Vreau să țip

Dar nu se aude nimic

Tăcerea e mai grea decât orice bubuit afară.

Îi dau drumul ușor, să meargă

Să rămână singură.

Mă doare că nu o pot lua.

Mă doare cum doare pierderea ce nu poate fi spusă.

Ce greu respir

Tremur

Îmi caut valiza

Lângă ea şi pistolul

Pașii mei răsună în liniștea spartă.

Fiecare respirație, un bubuit.

Fiecare clipă, un ecou.

Nu știu.

Nu știu dacă voi ajunge

Nu știu dacă vreau să ajung

Dar o să merg

Și o să tot merg

Și acolo,

În urmă sau înainte,

Te voi întâlni! Te voi găsi!

Între două tăceri,

Plec!