*
Doar cămașa căreia ață albastră
îi curge prin nasturi, când stă la fereastră
și se usucă, își vede-n umeraș
în fiece seară singurul urmaș —
ea, atât de albă-ncât poate convinge
starea vremii să ningă și dacă ninge
deja sau chiar să se-apropie de as
.com mai mult ca Realu,-n orice caz —
și fiindcă la-nceput a fost Daiana
are mere se redeschide ca rana
poate că narcisică, poate că-n priză
cu fierul să nu aibă nicio surpriză.
*
Cămășile ce nu duc decât vieți
duble înseamnă că au epoleți
și nasture în piept, mâneca dreaptă
să-și prindă ca pe cea mai-naltă treaptă
de la Invictus și totuși a podiu-
murilor de la Chirii și Metodiu,
sau de la-nceput că până la urmă
ele merg pe umerașe de sârmă,
bine-nroșite, dacă de noroc
nu-s părăsite chiar toate, în foc,
fiindc-a fi cu fierul de călcat
arse-i, pentru ele,-a muri în pat?
*
Dacă de la prima sau a doua
noapte sau poate că zi-ntr-a noua
lună mi-ai dărui, dintr-o fașă
din cămașa mea veche,-o cămașă
(între timp, revenind, să-mi petrec
timpul mai bine, Imperiul Aztec),
te-aș aștepta tot pe strada firii
tale, colț mereu cu Trandafiri-
lor, fără să mă-ntreb cu ce talie
seamănă-aceasta, oare c-o dalie?
*
De cămașa mea eu pot să mă bucur
în liniște-atâta timp cât, prin Mugur
I.,-are, ca motorul Industria A-
eronautică Română-n stea,
asul de treflă din mânecă-n fili-
gran când peste-o ceașcă goală de Illy,
îi tremură manșeta la fel cum
de-o viață-o face, numai peste scrum,
fiindcă, iată, parcă două Kundere
i s-ar citi pe proprie răspundere
și-n țesătură, fără niciun ac
și nicio ață, Scrisoarea lui Neac-
șu,-ntipărită cu firu-ntre fire-
le de siguranță doar prin șoptire.
*
Masa de călcat nu-i canapeaua
lui Freud oare de-acum pentru neaua
cămășii care doar prin hipnoză
recunoaște cât a fost de roză,
ba chiar cu printuri florale-n veci
de-ani începând cu anii șaizeci?
*
Cum ar ridica din umeri dacă l-aș
întreba de cămașă un umeraș? —
ar mai fie el atât de flexibil, oare-
cum ca din lemn de salcie plângătoare,
încât să îmi arate că nu se lasă
până nu poartă-o rochie de mireasă?
*
Nici două mii două’ș’cinci nu are
să aducă pentru cămășile de culoare
dreptul de-a se spăla oriunde cu cele
albe-mpreună, chiar dacă ele,
toate, au câte-un schelet prea gingaș
poate că spus în dulap umeraș.
Vom rămâne totuși cu această mică-
mare compensație: Paștele cum pică
și-n rest cu scuza că duminică ar fi
de duminică de fapt mereu zi de zi.
*
Cămășile albe pasul în sine
când cu zăpezile nu mai pot ține
și nici cu iernile care măcar
că-ncearcă ninsoarea in vitro par —
când nu mai pot, ca după prima zi
spre seară de purtare,-ncărunți,
ajung ele oare în raiul lor,
atâta și-atâta de-nălbitor,
sau numai între ale noastre, toate
celelalte, și-acestea, colorate?