Paul Eugen Banciu a fost, de-a lungul vieții sale, măsura tuturor lucrurilor. Pentru că Paul Eugen Banciu a fost om înainte de toate, iar Protagoras ne-a învățat că asta sunt oamenii. El, scriitorul – închipuitorul de lumi care ne completează existența, ajutându-ne să înțelegem ce rost avem, el, scenaristul – țesătorul de istorii care prind cheag pe marele ecran ca să prindă mai apoi loc în gândurile noastre, el, eseistul – călăuza care merge înainte, lâsând semne prin cărările junglei existenței ca să nu ne rătăcim în căutarea căii, a plecat spre Casa Ursei Mari. Vom ști de acum încolo cine a fost, cine continuă să fie Paul Eugen Banciu citindu-i scrierile, și dacă vom fi îngăduitori cu noi înșine vom descoperi ce dăruiți suntem prin faptul că i-am fost contemporani.

Va fi timp ca opera și biografia sa să fie trecute în revistă. Acum e momentul rămasului bun: și alegem să facem acest lucru aducându-vă în atenție un fragment din romanul său Khaire*, care, dacă n-a fost ultimul (pentru că Paul Eugen Banciu a fost un luptător și după fiecare punct a pornit din nou la drum cu literă mare), a fost totuși, cum observa Cornel Ungureanu, un roman al despărțirilor de toate.

KHAIRE

”Stăteam întins, crucificat – a câta oară – pe masa de operație, cu privirea îndreptată spre cele șapte, poate doar cinci, faruri de deasupra și spre toate aparatele de undeva din spate, care-mi certificau că sunt în viață. Deasupra capului, o bară metalică, argintie, mă despărțea de foiala asistentelor, când apare și medicul anestezist, care mă întreabă senin: ”Ce-ai vrea să vezi înainte de moarte?… Zâmbesc amar și-i zic: O femeie frumoasă… Râde, dispare și mă trezesc că pe bara aceea apare o tânără superbă, la vreo douăzeci și ceva de ani, brunetă, cu ochii verzi, care-și așază sânii deasupra capului meu, îmi zâmbește și-și umezește buzele cu senzualitate, ca și cum, peste câteva clipe, în acel preludiu de alcov, ar fi trebuit să ne împreunăm, eu un biet animal fără cip de identificare la ureche și ea o zână rezidentă sau studentă prin ultimii ani la chirurgie… Ochii languroși mă îmbie să cred că totul face parte dintr-o scenă de serial cu spitale de urgență, ce abundă pe ecranele televizoarelor, parcă tocmai ca să ne pregătească pentru ce e mai rău. Așteptam să spună ceva. Mă privea cu un amestec de sinceră compasiune, să nu-i zic chiar milă, ca pe orice altceva decât un bărbat, un om cu care, poate… dar asta făcea parte din alt film. Apoi o aud șoptindu-mi: Numărați înapoi de la o sută. M-am executat ca și când mi-ar fi spus să-mi scot și ultimele desu-uri de pe mine, să ne putem împreuna. 100, 99, 98, 97, 96… noapte… nimic… vid…”

Fragmentul face parte din viața mea, din amintirile mele, să pot spune oricui, după atâtea experiențe oarecum similare, că Ea n-are nici o coasă, ca-n Evul Mediu, că totul e simplu… Shakespeare scria. ”Să mori, să dormi…”. Fragmentul face parte dintr-o carte de amintiri, sau cu tentă autobiografică directă, cu un singur personaj, imitabil, repetabil la nesfârșit, până la capătul omenirii, pe care nu o voi publica niciodată în această unică existență, pentru simplul motiv că e destulă maculatură inventată pe această temă pentru a mai angoasa oamenii. E un fragment de jurnal intim, deci nedestinat cuiva, scris doar pentru a mă elibera, cât memoria nu-mi va ceda, de zgura propriei vieți trăite. A fost o farsă peste toate, petrecută cu optimismul astronauților lui Apollo 13, urmărind numărătoarea inversă: 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0… Și țâșnirea spre univers, unul extrem de mare pentru pământeni, dar minuscul pentru cei ce-l urmăresc îndeaproape, câtă vreme de pe planeta Pluto, Pământul nici măcar nu se zărește… Poate că așa ne e dat, să avem conștiință doar despre noi, să ne inventăm proprii dumnezei, cum la fel de bine putem crede și că Dumnezeu a creat doar pentru el Pământul.

Astronauții de pe Apollo 13 au devenit materie neagră, adică acea enigmă ce acoperă peste 95 la sută din universul cunoscut. Eu încă nu, și n-am să uit remarca cinică a unui coleg de redacție, care spunea: ”Paul nu fumează doar atunci când e pe masa de operație…” Pot spune chiar, mișcând planurile: Fumez, deci exist!”. Chestia cu cugetatul o face orice om cu aplecare spre contemplare și meditație, nefumător. Poate că și frumoasa rezidentă ce mă inducea în neființă era fumătoare. N-am mai văzut-o niciodată de atunci, dar imaginea ei îmi persistă în memorie, limpede. Poate n-aș mai recunoaște-o sau, mai grav, poate că ea a trecut înainte de vreme, dincolo de ceva, fără să mai apuce să numere de la o sută înapoi, către zero…

* Paul Eugen Banciu, Khaire. Jurnalul despărțirilor, Ed. Cosmopolitan Art, 2018