„Iarba rea din holde piară…”

În 1934, când Sadoveanu publica romanul Nopțile de Sânziene, masoneria română era în plin proces de unificare a celor două mari loji tradiționale ale sale: M.L.N.R. şi Marele Orient al României . Combătută de unii și criticată de mulți, federalizarea a fost văzută de lojele conservatoare ca o încercare de indigenizare a semitismului și de promovare a comunismului, două marote care polarizau viața politică a României interbelice sub sloganul iorghist, atât de prizat de ultranaționaliști: „România românilor, numai românilor și tuturor românilor”.

Văzut ca o „oficină sionistă”, sediul recent înființatului M.O.R., din str. Lipscani nr. 24, fusese devastat de studenții cuziști, în decembrie 1929. Lapidările publice continuau și tot mai des se auzeau acuzele de cripto-iudaism și de kominternism. Încercările de clarificare aduse de reprezentanţii M.O.R. în Parlament mai mult au pus paie pe foc decât au limpezit: „Da, avem alături de noi şi evrei, dar evrei născuţi şi crescuţi în pământ românesc, cu aceleaşi sentimente ca şi noi, evrei cu cari am urmat aceleaşi şcoli, cu cari am împărtăşit aceleaşi emoţii şi aceleaşi bucurii, evrei cari îndeplinesc aceleaşi obligaţii către ţară ca şi noi, cari ascultă şi se supun aceloraşi legi, cari au purtat aceiaşi raniţă în spinare şi au stat în faţa morţii pe câmpul de cinste cot la cot cu noi. Da, avem printre noi evrei cinstiţi, intelectuali, calificaţi şi unii şi alţii cu suficiente atestate de buni român”.

În pregătirea unificării dintre M.O.R. și M.L.N.R. (facțiunea Sadoveanu), ratificată abia în aprilie 1934, Sadoveanu a scris din calitatea lui de Pro Mare Maestru al M.L.N.R. şi de Preşedinte al Federaţiei Lojilor Simbolice Scoţiene un roman „cu cheie” adresat fraților naționaliști şi menit să calmeze spiritele prea aprinse. Așa apare în chiar anul federalizării, 1934, Nopțile de Sânziene, roman care s-a vrut o trimitere la sincretismul genealogic al poporului român și o reamintire a teoriei lui Iorga, din vol. III al Istoriei sale, despre sângele amestecat cu al popoarelor migratoare venite dinspre stepele scitice, pecenegii și cumanii. Ideea va fi subliniată și de  G. Călinescu, care a văzut în romanul sadovenian doarun topos primitiv ce aparține unei Sciții pecenege: „Scriitorul continuă a analiza conceptul unei Sciții absolute, al unei Sciții mai degrabă decât al unei Geții, fiindcă golul înfățișat de Moldova e o porțiune din enormul gol asiat și fondul etnic plutește în indeterminație. Eroul cărții este poporul peceneg [sic !], individualizat într-un sălaș de falși țigani. Fără îndoială, infiltrația cumană și peceneagă e destul de istorică, însă condițiile penetrației sunt așa de nebuloase, încât scriitorul poate să păstreze ceața preistorică. Țiganii, fie și pecenegi, având sufletul cetelor migratoare, eroul ideal al cărții rămâne un soi de Uvar, care în loc să se înfunde în candoarea arctică, se ascunde în codri”.

În opinia noastră, romanul lui Sadoveanu este despre cu totul altceva. Se vorbește în Nopțile de Sânziene despre toleranță, despre alteritate și, mai ales, despre masonism. Nu înțeleg cum niciun exeget sadovenian nu a observat că la vechea curte boierească din proximitatea Codrului Borzii se adună nu personaje, ci simboluri ale mai multor etnii, o lume cosmopolită ce trăiește într-o armonie idilică, aproape sămănătoristă, și care nu are în comun decât că, tuturor, „la botez, li se rostește urarea de toți cunoscută: Să trăiești cât Codrul Borzii”.

Cât despre „Codrul Borzii”, acest topos magic ce funcționează aici ca un genius loci, un spirit arhaic ce se identică cu patria și patriotismul, susținând, nu la urmă, un polisemantism nesesizat până acum de sadovenologi. În Codrul Borzii îl aflăm pe „vechiul răzeș” Sofronie Leca, „blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni”, el coabitând pașnic cu Zeidel Abramovici, crâșmarul overei, cu pădurarul Peceneaga ori cu „țiganul lingurar” Marandache, ultimii doi fiind „coborâtori din vechii pecenegi”. Venetic este și boierul Lupu Mavrocosti, stăpânul pădurii, cel care recunoaște deschis că sub numele grecesc se ascunde un neam ce vine „din Asia, nu din Elada”. Personajul Mavrocosti este poate cel mai bun exemplu, în precizarea autorul, că „acest pământ al Moldovei are proprietatea de a amesteca, de a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj [toate popoarele migratoare – n.n.]”.

Cât despre Sciția moldovenească, să stăm şi să cumpănim…

Înainte de toate, să vedem cui i se adresa tot acest discurs mistic despre un sincretism etnic și despre o identitate ancestrală prin venele căreia curge sânge pecebeg. Pentru asta vom căuta să înțelegem cum și de ce Pădurea Borzii ajunge personajul central al romanului, un spirit omniscent și protector al localnicilor. Și nu la urmă, de ce pădurea este, în exprimarea cinegetică a lui Sadoveanu, un nivelator al etniilor „de pasaj”.

Intră în scenă un măgar vorbitor, poleit cu aur

Construcția romanului este una circulară, acțiunea începând pe 24 iunie și sfârșind la ceeași dată, un an mai târziu, ca pentru a-i sublinia zilei însemnătatea simbolică și pentru a-l atrage pe cititor într-o discuţie despre schimbarea care nu schimbă nimic şi despre veşnicia care eschimbă totul: „În noaptea ceea a Sfântului Ion de vară se schimbă crugul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea, în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu  un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile și stelele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere… În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel restimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii”.

Într-un alt roman, cu vădite punți conotative, Mircea Eliade adauga, cu referire la aceeași noapte de Sânziene: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească”.

Sadoveanu este unul dintre cei „care au știut să privească” cerurile şi semnele lor, şi ajutat de cercetările folcloriștilor noştri (precum acad. Th. Sperantia şi Arthur Gorovei) a înțeles că sub adstratul cultic creștin al zilei dedicate nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sanctus dies Iohannis) se ascund relicte păgâne ce vin dinspre ancestral. Că acum, la 24 iunie, „locuitorii cei noi ai pământului [află] de la cei vechi că vrăjile au putere asupra oamenilor și asupra lucrurilor, așa cum au și stihiile”.

Întâi de toate, ziua de naștere a primului profet al lumii creștine, notată cu post în calendar, amintește că în antichitatea târzie termenul de profet echivala cu cel de mag al cultelor de mistere. O spune Apuleius în Asinus aureus, II, 28, acolo unde, măgarul vorbitor povestește cum un propheta egiptean, nu un magus, a înviat un om din morți cu ajutorul unor descântece și a două plante de leac (propitiatus herbulam). Amintesc acest roman doar fiindcă textul inițiatic al autorului latin poate fi cheia de intrare în subteranele conotative ale textului sadovenian.

O nuntă întâmplată într-o zi de post

În opinia multor lingviști, lexemul Sânziene ar fi o coruptelă a sintagmei creștine Sanctus dies Iohannis. Mult mai corectă și mai aproape de legile firești ale lingvisticii pare a fi observația lui Mircea Eliade, din De la Zalmoxis la Genghis-Han (1970), cum că sintagma care dă titlul romanului sadovenian este o contragere din Sancta Diana, cunoscându-se și intermediarul Sân-Diana/ Sfânta lună. Dar să nu anticipăm.

Privind cerul și misterele lui, omul arhaic a observat că pe 21 iunie, la solstițiul de vară, soarele pare că se oprește în loc din mișcarea lui aparentă pe cercul zodiacal (sol+sisto=solstitium), iar luna îl ajunge din urmă și intră în aceeași casă cu el. În limbaj mitologic, are loc clasica unio mystica dintre soare și regina lui celestă, sora lui, luna, o nuntire iterată de toate cultele de mistere și fixată de mitul isiac. Nuntirea este urmată în fiecare an de prima noapte cu „lună neagră”, când luna dă naștere unui „crai nou” – Horus, în mitul isiac. Această zi cu lună nouă, de după solstițiul de vară, era numită de vechii greci noumenía și considerată de atenieni adevăratl început al Anului Nou. Ziua era nelucrătoare și consacrată lui Hekate și lui Apollo Noumenios, fiind consemnată ca o zi a magiei și a plantelor de leac. La ea se referă pasajul din Iliada despre vrăjitoarea Circe, cea care îi cere lui Ulise ca, în schimbul eliberării, să coboare în lumea lui Hades și a temutei Persefona pentru a consulta spiritul lui Tiresias. În ipostaza lui de erou solar, Ulise a revenit de pe tărâmul lui zophos, tocmai în această zi de după solstițiu, ajungând pe insula lui Circe, „unde este casa lunii și locul de oprire al soarelui” (XII, 3-4).

Referitor la „casa lunii”, se cere consemnată aici o observare a aceluiași Apuleius, din mai sus amintitul Asinus aureus (XI, 1-2), că Hekate nu este decât unul din multele nume sub care luna, regina caeli, a fost adorată de omul vechi: „O, regină a cerului, fie că eşti binefăcătoarea Ceres, mama şi născocitoarea grânelor, cea care, bucuroasă că ţi-ai regăsit fiica, pe Proserpina, ai învăţat pe oameni să înlocuiască ghinda, o hrană sălbatică, cu alimente mai plăcute, şi care locuieşti pe ogoarele arate de la Eleusis; fie că eşti cereasca Venus, care de la începuturile lumii ai unit printr-o iubire eternă bărbatul cu femeia şi ai înmulţit neamul omenesc, fiind acum venerată în templele de pe insula Paphos; fie că ești sora zeului Phoebus, cea care a alinat cu medicina ei durerile omului muncitor, o artă venerată acum la Efes; fie că ești terbila Proserpina, cea care ai puterea ca, cu cele trei fețe ale tale (triformi facie, ca o trimitere la triplicem Hekate – n.n.), să oprești vrăjile și să alungi spiritele ce rătăcesc prin păduri, ținându-le departe de oameni în măruntaiele pământului, o artă venerată în multe feluri; tu, care luminezi întreg pământul cu lumina ta blândă; tu, care hrănești semințele pământului cu roua ta, dându-le lumina ta schimbătoare în funcție de apropierea ta de soare: prin orice nume ori formă îmi e permisă invocarea ta, mă rog ție să pui capăt suferințelor și deznădejdii mele, și izbăvește-mă de prea îndelungatul meu nenoroc… ”.

Zeița cu multe chipuri și misterul din ochiul ei

Apuleius a fost inițiat în Marile Mistere și declarat de contemporani un taumaturg și un magician. Din pricina renumelui său de vrăjitor, i-a fost atribuit în epoca medievală un ierbar, Herbarium Apulei Platonici (c. 1481), întâiul codex ilustrat cu plante de leac. În romanul lui Apuleius, luna este mai mult decât o zeiță, ea reprezentă întregul mister ce animă lumea. Sub presiunea cultului lunii, creștinismul a introdus cultul marianic, Fecioara Maria colaționând multe din simbolurile ei: „Și un semn mare s-a văzut în cer; o femeie învelită în soare și luna sub picioarele ei și pe capul ei o cunună de douăsprezece stele” (Apoc., 12, 1). Numai că luna venea cu un halou de relicte magice și de trimiteri nu tocmai creștinești. Anatemizată de teologii creștini, această încărcătură misterică a sfârșit în clarobscurul tratatelor de ocultism, devenind baza tratatelor de alchimie, necromanție și astrologie, tratate care au păstrat nealterată magia „reginei cerului” și rolul ei nemijlocit la rituri apotropaice și la vrăji. În De occulta philosophia (1533) a lui Agrippa, de pildă, se precizează că: „Luna prezidează cu înțelepciune asupra demonilor buni și răi, și din spiritul ei derivă caracterul lor”.

Acest „spirit” lunar care agita lumea și demonii ei se va preschimba, prin Phänomenologie des Geistes a lui Hegel, într-un „spirit al lumii (Weltgeist/ spiritus mundi)”, o motivare și un imbold de a filosofa pe marginea istoriei lumii și a misterelor ei. Din fenomenologia lui Hegel, spiritul lumii trece la Herder ca „spiritul popoarelor (Volksgeist)”, un metaconcept ce definește aici specificitatea unui popor. Volksgeist-ul lui Herder nu este decât acel genius loci al antichității, spiritul care delimita calitatea intangibilă, mistică și sacrală a unui loc. Acum, genius căpătă localizare și devine demonul/ spiritul unui loc clar delimitat, al unui topos investit cu dimensiune eternă, unde specificitatea este transmisibilă în numele lui. O voce a dăinuirii, așadar, în care toate alteritățile se dizolvă în porunca strămoșilor și capătă accente de religiozitate și de comandament.

Despre pădurea ca „măreție a vieții” și despre un anume drept al ei

În romanul lui Sadoveanu, spiritul locului se identifică cu Codrul Borzii, pădurea miraculosă despre care răzeșul Sofronie Leca, neapărat el, spune sibilinic că are „un drept al ei”: „Ce înțelege Leca – clarifică Sadoveanu, punând întrebări – prin dreptul Borzei? Are în considerație aceste legături multiple și delicate între generații? între oameni și lucruri? între toate și ceea ce numesc oamnii de rând Dumnezeu? Într-adevăr, și Mavrocosti considera cu aprehensiune crescândă primejdia care se apropia de acea frumuseță, de acea măreție a vieții, de acel paradis al fraților noștri mai mici”. 

Magia pădurii seculare este accentuată de noaptea când se deschid cerurile, dar și de vrăjitoarea Maranda, cea care „c-o buruiană descântată”, culeasă „din pădurea cea mare”, știe a obloji suferințele trupului și poate alina suspinul inimii. În mod necesar, vrăjitoarea se închină la Maica Domnului, identificată de tradițiile autohtone cu astrul nopții, Maica Domnului fiind doar substitutul creștin al „reginei cerului”, cu multele ei nume, printe care Hekate, zeița magiei și dubletul grecanc al lu Isis.

Nu pot fi de acord cu opinia lui M. Ciubotaru, că pădurea Borzii ar fi „transfigurarea literară a unor experiențe cinegetice foarte concrete”. Ea este la Sadoveanu mai mult decât atât. Codrul Borzii este un topos magic ce nu încape în hotarele unei aventuri cinegerice. Ca o dovadă, preumblările cinegetice ale lui Sadoveanu au alte nume, precum marea Pădure Bordea a Vasluiului, cu ea Codrul Borza se înrudește doar prin măreție și efect cinegetic. Pe aici, scriitorul umbla însoțit de dr. Corneliu Gancevici și de pădurarul de la cantonul Ofileanu, din Pădurea Boroseștilor. Puțini știu că doctorul Gancevici a fost militant de dreapta, candidând un an mai târziu, în 1935, la șefia Centrului Studențesc Legionar de la Facultatea de Medicină din Iași, când a fost învins de candidatul cuziștilor, doctorul Șerban Milcoveanu. De la dr. Gancevici, Sadoveanu putea să afle povestea lui Zelea Codreanu, datată martie 1919, despre Pădurea Dobrina, transformată de povestirea Căpitanului în simbol al rezistenței naționale în fața desțelenirii bolșevice, un posibil bruion al Codrului Borzei:

Două păduri și un singur genius loci

„În primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a. Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi viaţa noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească, şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare, şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colţ al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi duşmani îşi găsiseră moartea”.

Aici s-ar afla nu doar ideea de rezistență la desțelenire naţională prin simbolul unei păduri seculare, ci şi care a fost adevăratul adrisant al romanului sadovenian. Ar fi vorba de aripa conservatoare din interiorul M.L.N.R. care, apropiată de cercurile de dreapta, s-a opus federalizării masoneriei autohtone pe motiv de pierdere a identității prin iudaizare forțată și comunism. Reprezentantul ei a fost Suveranul Mare Comandor Jean Pangal, născut la Nisa, în 1895, în jurul căruia s-a coagulat toată rezistența la unire a masoneriei autohtone. Pangal a fost un apropiat al lui Constantin Argetoianu, politicianul agrar ales Mare Patron ad vitam de M.L.N.R. Dincolo însă de relaţia cu Argetoianu, Pangal a avut legături și cu extrema dreaptă, încercând chiar o racolare a lui Zelea Codreanu în vederea instaurării guvernului compus de masoni. Vorbim de acea margine a politicii românești care s-a autointitulat „chirurgul cancerului național evreiesc” şi care l-a numit pe Sadoveanu „Bourul Moldovei, umflat de paie și… poate chiar circumcis”. Ei i se adresează Sadoveanu – „Jidoveanu” cu această scriere polisemică, încercând o împăcare la umbra unui genius loci invocat de ambele părţi, un spirit național care poate să prefacă și să niveleze, vorba vânătorului Sadoveanu, „toate stolurile de pasaj”.

Pecenegii de lângă noi

În contextul acestei zavistii balcanice ce a dus la ruptura M.L.N.R., obsesia scită din romanul lui Sadoveanu, observată și imputată de Călinescu, poate funcționa și ca o trimitere la originile alogene ale Căpitanului, acuzat în epocă de stângişti că pădureanu/ codreanu/ zelinsky traduce, în fapt, ar fi un etnonim peceneg… Rămânând în imaginarul viciat de realitatea imediată, francezul Jean Pangal poate fi și el personaj în romanul lui Sadoveanu, el trimiţând la francezul Bernard, cel ce lucrează în România la tăierea pădurii seculare și la desțelenirea unui simbol. Asupra lui se trage, ca avertisment, singurul foc de armă din roman, iar cel menit să îl sperie, paznicul pădurii, Peceneaga, ar putea ilustra dezacordul dreptei naţionaliste cu veneticul francez.

Nu la urmă, să observăm încă o dată neputințele lui Călinescu în cazul romanelor „cu cheie”, așa cum este și acest roman care, dincolo de pietre și huiduieli, merită o specială atenție și o necesară lectură reparatorie.