Dacă ai fi întrebat sătenii, cred că nimeni nu și-ar fi amintit cum se numește cu adevărat. Poate numai cei de la Primărie să mai știe câte ceva sau Biserica să aibă și astfel de înscrisuri. Părea că venise acolo, în acel sat pierdut printre formele înalte de relief, dintotdeauna. O adusese unul de-ai lui Suru, de pe luncă. După război. Și ea rămăsese. Nu știu dacă mai vorbea în limba natală. De voie, de nevoie (cred că mai mult de nevoie) se adaptase obiceiurilor de pe la noi. Ținuse de omul ei și de cei trei copii pe care îi aveau împreună. Sătenii n-o înțelegeau dar se temeau de forța și de urâțenia ei! Poate că așa se și răspândise vorba despre capacitatea-i, uluitoare, de a lega și dezlega ceea ce mintea omenească nu poate să cuprindă!

În serile reci și mohorâte, de toamnă, ori în iernile lungi, cu zăpezi înalte cât gardul din uluci vechi, oamenii se adunau și se ajutau între ei pentru diverse alte treburi gospodărești și atunci limbile se dezlegau. Parte, ajutate de păhărelul cu țuica fierbinte, oferit de gazdă, parte cu harul lor de a povesti. Sub păturile din lână aspră, ochii copiilor erau vii ca flacăra lumânărilor și urechile ciulite, să nu cumva să piardă aceste povești. Italianca era subiectul favorit!

– Ia zi, mata, țață Lenă, cum a fost când ți-a adus Necuratul lucrurile furate?

– Doamne, fetiță, nu-mi mai aduce aminte! A fost cea mai rea noapte a noastră! Dacă aș fi știut, m-aș fi lipsât de toate alea, dar îmi părea rău de cămeșile mele, cusute în două ierni, și de covoarele țăsute.

Auzisem și noi, că, aia de pe vale, italianca, face vrăji și n-am crezut! Da, cum jandarmul n-a făcut nimic, am zis să încercăm și așa, o fi păcat, n-o fi păcat! Și m-am dus cu Floarea lu Tău, de pe coastă, că moș-tu n-a vrut să vină cu mine, și am batut la poartă! Când a ieșit, jur pe ce am mai sfânt, că n-am vazut femeie mai urâtă decât asta! Cautam să nu ma uit, dar trabuia să-i spun ce am pe suflet! Știa!

-Tu ai venit la mine ca să-ți fac eu dreptate, nu? Eu îți fac, dar am nește condiții, dacă nu faci așa cum zâc, să știi că nu e vina nimanui pentru ce se va întâmpla! Fa, și în timpul ăsta, mânile ei parcă erau nește gheare, și nasu coroiat, cu fața aia, uscată ca iasca și ascunsă sub bezmea. M-a luat așa, cu o fioare și în gând am început să zâc ,,Tatăl Nostru,,

În tindă și în încăperea mică lumea a amuțit în ascultarea poveștii. Dacă vrei, poți să feliezi liniștea la lumina focului din sobă și a lămpilor afumate.

– Zi, țață, mai departe, nu ne lasa așa! Voi, muierile, că niciodată nu va vedeți de ale voastre! Auzi, vrajitoare! Ce-aș mai prinde-o eu și i-aș trage o săpuneală bună, să iese ghiavolii din ea!

– Taci, Ioane, că mneata habar n-ai! Aia te îngheța numai cu privirea!

A încercat, odată, soțul Cataluții, când a găsât-o pe aia, în pielea goală, după miezul nopții, pe Jilț, și ăla-i om fără frică, și când s-a apropiat a vazut o aratare din altă lume, s-a întors ușor, și-a scuipat în sân, a pus mâna pe briceag și a plecat pană și el!

– Bine! Zâ-i mai departe…

– Păi, ce să vă zâc? Am venit acasă și am așteptat după cum a zâs ea. Am zăvorât, cu moșul, ușile și geamurile, le-am acoperit cu nește ștergare mari, am aprins nește lumânări, ne-am astupat urechile și am așteptat. După miezu nopții a început: strigăte peste strigăte, amenințări, glasuri de copii care ne strâgau pe nume, miorlaituri, câte, și mai câte, Doamne pazăște! Am stat în genunchi și eu și moșul, câteva ceasuri bune, pană am auzât cocoșu lu Tina, de peste drum, cântând, și încă după aia, până a strâgat a lu Vrabete să ieșim. Când am ieșit, în mijlocul bataturii, într-o pătură mare, erau toate lucrurile noastre furate, ba chiar și amarul acela, de bani strânși greu!

Dar, cum totul are un preț pe lumea asta, și noi am platit! Că, am uitat să vă spui: Vrajitoarea a cerut, pentru al din baltă, cap de om, da, eu n-am vrut și atunci a zâs că o să ia altceva. Când s-a dus moșul la grajdi, boul nostru al mare, Florea al nostru, blând și harnic, murise! L-am jelit ca pe un neam sau un pretin! Nu mi-ar mai trebui așa ceva în viața vieților mele! Cu un colț de basma șterge lacrimile

– A cerut bani când te-ai dus?

– N-a cerut. Da, nici nu trabuia! Pentru ce face ea, plata s-a face sângură!

– De, mă, țață, a meritat?

– Acu, ce să mai zâc? A trecut mult de atunci. A platit și ea la un timp. Necuratul i-a luat feciorul. Am să va zâc altădată.                  

Din satele de odinioară n-a mai rămas mare lucru. Câte un bătrân uitat de vreme, pe ici, pe colo și memoria copilului. Oameni din alte timpuri. Din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai greu de înțeles pentru lumea de azi. Poveștile satelor, vorba oamenilor de altădată, înțelepciunea lor, acel univers întreg pe care ne am clădit edificiul, vor fi uitate. Viitorul va aduce altceva, nu știu dacă mai bun ori mai interesant, dar cu siguranță diferit de ceea ce a însemnat lumea noastră.