Școala generală nr. 2 a fost din nou criticată în ședința lărgită a Comitetului orășenesc de partid. Pentru care motiv directoarea școlii și secretara organizației de bază, ambele invitate la această ședință trimestrială, s-au înroșit de rușine până în vârful urechilor. N-a contat faptul că școala pe care o reprezentau a avut indicele de promovabilitate cel mai ridicat dintre instituțiile similare din oraș, nici că a obținut două premii întâi la faza județeană a olimpiadelor școlare, nici că brigada artistică a promovat la faza interjudețeană a Cântării României. „Toate acestea sunt firești, tovarăși! a spus pe un ton sentențios tovarășul Vasile Cosac, secretarul Comitetului orășenesc. Nu le trecem cu vederea dar sunt, repet, cât se poate de firești. Alta e problema. Școala generală nr. 2, vă vine să credeți sau nu, tovarăși, nu are nici până acum o monografie a instituției sale. Da, ați auzit bine! În timp ce toate celelalte au, ea nu are! Și asta deși a fost atenționată în câteva rânduri de mine personal în această privință! Cum aș putea numi o asemenea atitudine? Refractară? Parcă e prea puțin spus! Sfidătoare? Hm!… Ce părere au despre această nerealizare tovarășele de la Numărul 2 aici de față?”

Tovarășa directoare Maria Bejenariu s-a ridicat ca activată de un resort în picioare și a început să bâiguie un început de autocritică frângându-și mâinile ascunse la spate. „Tovarăși, recunosc, n-am fost la înălțimea așteptărilor în această privință!… Deși noi am răspuns întotdeauna chemărilor partidului  nostru, ne-am încadrat parametrilor pe linie de învățământ, această sarcină n-am tratat-o cu suficientă responsabilitate, o carență, ca să mă exprim așa, deși noi am început, n-am fost suficient de consecvenți, dar ne luăm angajamentul…”

Tovarășul Vasile Cosac, a întrerupt cuvântarea ezitantă a directoarei cu un gest ușor de om sastisit. „Ah, intelectualii ăștia, a șoptit atât cât să fie auzit doar de vecinii din prezidiul adunării, numai vorba e de ei! Se întrec în vorbe!” Și totuși, unul din cuvintele directoarei i-a atras de această dată atenția.  „Angajamentul ați spus? Că vă luați angajamentul? A câta oară?… Dar fie, să nu lungim vorba. Că știți și voi, vorba lungă, sărăcia omului!” Tovarășului Cosac îi plăcea să citeze din tezaurul de înțelepciune al poporului. Îi plăcea să citeze și din operele unor scriitori consacrați, pe care se străduia, își impunea, să le citească. 

„Da, ne luăm angajamentul, a continuat cu un plus de elan, directoarea, cum le stă bine unor membri de partid responsabili, ne luăm angajamentul să terminăm monografia școlii în anul acesta…!”

„În anul acesta, a îngânat-o secretarul Comitetului orășenesc de partid, până când în anul acesta? Până la Crăciun?…”

Observația lui a stârnit rumoare în sală. Aproape toți cei de față s-au întors către tovarășa directoare, care nu mai știa încotro să-și îndrepte privirile pentru a le feri de căutătura încărcată de ironie a celor din jur.

„Eh, a zâmbit pe sub mustață tovarășul Cosac, satisfăcut de efectul observației sale, de aceea devenind mai îngăduitor, dar să vedem lucrurile cum trebuie. Anul acesta sărbătorim un eveniment important. La 8 mai se împlinesc 60 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român. Suntem în ianuarie. Propun tovarășilor de la Numărul 2 ca până la data respectivă, în cinstea acestei importante aniversări, monografia școlii lor să fie gata. Să nu ne mai atâta ascundem după deget. Să-mi fie prezentată mie personal bătută la mașină, îndosariată, așa cum se cuvine. Și cu ilustrații, tovarășelor, să nu uitați, și cu ilustrații!”  

Deși șoptise vecinilor din prezidiu acele cuvinte despre intelectuali, tovarășul Vasile Cosac  nu mai nutrea față de această pătură socială, cum era denumită în documentele de partid, chiar același dispreț de odinioară. Cândva da, pe când era un simplu mecanic de întreținere la întreprinderea de produse textile Flamura roșie din localitate, da. Oamenii ăștia nu sunt în totalitatea lor indispensabili aici, obișnuia să-și spună, noi, proletariatul, brațele de muncă suntem. Nu ei care poartă niște hârtii în mapele lor de colo până colo și trag cât pot de pauzele la o țigară, la o cafea, zăbovind la discuții cu tipesele de prin secretariat. Nu ei, care stau spilcuiți pe scaune, ori la planșete, ori, mai nou, la calculatoare, și freacă menta de pomană, ci noi, cu salopetele noastre pătăte, care ducem pe umeri povara acestei întreprinderi. Noi suntem uzina vie, cum le spusese cândva un profesor de română la cursurile serale ale liceului, pe care hotărâse să le urmeze. Căci, da, făcuse liceul la seral. Măi, Cosacule, îi spusese odată secretarul UTC pe întreprindere, măi băiete, tu ar trebui să faci școală că, după cum văd ai ceva în tărtăcuța aceea a ta. E păcat să nu te afirmi. Și s-a afirmat. A terminat liceul și a fost trimis mai departe la școala de activiști de partid. O școală cum trebuie, aprecia adeseori. Face mai mult decât o facultate. Acolo înveți să cunoști realitatea, să prețuiești adevăratele ei valori. Ideologia de partid, desigur. Rolul partidului în edificarea unei lumi noi. Mai bune. Mai drepte. Pe voi își întemeiază partidul transpunerea în practică a politicii sale de edificare a noii societății, li s-a spus. Voi sunteți intelectualitatea de partid. Intelectualitatea, deci!… Ca să vezi, era care va să zică de-acum și el un intelectual?!…

Își făcuse acasă bibliotecă, cum văzuse pe la alții, oameni mai acătării în partid. Bineînțeles, clasicii marxism leninismului  se aflau acolo pe primele rafturi. Și prețioasele discursuri ale tovarășului secretar general, firește. Le citise din scoarță în scoarță. Pentru a demonstra acest lucru obișnuia să citeze frecvent din ele cu ocazia cuvântărilor pe care începea să le susțină, fie ca secretar de partid al întreprinderii, sau, de ceva timp, ca secretar al Comitetului orășenesc. Stârnea aplauze. Se pare că e un om destul de cultivat, începuse să se spună despre dânsul. Pentru a întări această impresie luase obiceiul să adauge lecturilor sale de până atunci și ceva literatură beletristică. Când mai strecura câte un citat de efect din textele parcurse în cuvântările sale, oamenii se uitau unii la alții și dădeau din cap. Ce-ți spuneam, parcă voiau să-și zică, e ceva de capul lui în domeniu!…

Cu timpul, ajunsese și el să fie convins de acest lucru. În consecință, a decis să acorde mai mult interes vieții culturale a urbei pe care o păstorea. A orientat resurse financiare din bugetul acesteia spre bibliotecă, a înființat o galerie de artă plastică, a subvenționat teatrul de amatori. Și-a luat obiceiul să apară pe la diverse manifestări artistice, cu ochelarii săi fumurii pe care nu și-i scotea nici măcar în semiobscuritatea sălii de spectacol. De aici și obsesia lui pentru monografii, a orașului, a școlilor… De aici și supărarea sa pe cei de la Numărul 2, care prea de multă vreme ignorau indicațiile sale și sarcinile trasate în această privință.

Muștruluiala din ședința lărgită a Comitetului orășenesc de partid a stârnit un mic seism la nivelul Școlii generale nr. 2. Tovarășa directoare Maria Bejenariu a convocat numaidecât, chiar în aceeași zi, consiliul de conducere al școlii. „Tovarăși, așa nu se mai poate, a intrat dumneaei abrupt în subiect. Până când să mai suportăm, eu și tovarășa Miclescu, rușinea de a fi criticați pe tema monografiei școlii noastre. E o adevărată delăsare ce se întâmplă. Dăm dovadă de suficiență, tovarăși! Cine a avut responsabilitatea redactării monografiei?…”

„Tovarășul Ștefănoiu, a venit timid răspunsul dintr-un colț de sală. Dar s-a pensionat anul trecut!…”

„Poftim răspuns! s-a burzuluit tovarășa directoare, s-a pensionat! Și ce dacă s-a pensionat? Nu s-a găsit nimeni la nivelul catedrei din care a făcut parte, să preia această misiune? Tovarășa, Neiconi, aud?”

Tovarășa profesoară Elisabeta Neiconi e șefa catedrei de limba și literatura română și în această calitate e și membră a consiliului de conducere. E luată prin surprindere, se gândea că iarăși va întârzia să-și ia copilul mai mic de la grădiniță. Clipește nedumerită din ochi și când își dă seama că e luată în vizor abia poate îngăima o scuză: „Eu i-am spus tovarășului Daminescu să preia, dar mi-a zis că imediat ce își ia definitivatul se ocupă…” Tovarășul Daminescu e cel mai tânăr dintre membrii catedrei, nu are încă familie, de aceea toți consideră că are timp berechet să îndeplinească o multitudine de lucruri, referate, ore deschise și așa mai departe.

Tovarășa directoare își pierde răbdarea. „Nu mai vreau să aud nimic, spune după un oftat adânc. Văd că ne pierdem vremea. Batem apa în piuă. Chiar acum o să fixăm noi responsabilități. Vezi să fie trecute în procesul-verbal, tovarășa Oprescu! Uite ce e, avem termen până la 8 mai să terminăm monografia. E un termen foarte mobilizator, recunosc. Dar avem resurse. Așa. Tovarășa Neiconi, iei legătura cu tovarășul Ștefănoiu. Să-ți dea tot ce are. Dumneata vei răspunde și de redactarea textului în forma finală. Tovarășa Marinescu, dumneata te ocupi de partea istorică, personalități, că avem destule, etc.” Tovarășa Marinescu dă să protesteze: „Bine, dar eu am și…” „Nu mă interesează, îi taie vorba directoarea, te descurci dumneata, faci un efort! Tovarășul Tudosie, îți revine partea ilustrativă, că te știi cu fotografiile. Dacă ai nevoie de ceva bani apelezi la comitetul de părinți!…”

Și așa, în scurtă vreme, aproape toți cei de față s-au trezit încărcați cu noi atribuții. Să lase totul la o parte și să se ocupe de monografie. „E sarcină de partid, nu lucrăm cu jumătăți de măsură!…” a mai spus tovarășa directoare în încheierea acelei ședințe de pomină.

În anul acela Școala generală nr. 2 n-a mai fost prima pe oraș la promovabilitate. N-a fost nici măcar a doua, a fost a treia, ceea ce însemna că, de fapt, ocupase penultimul loc la acest capitol. Nici brigada artistică, mândria de odinioară a școlii, nu s-a mai calificat la faza interjudețeană a Cântării României. Iar la olimpiadele școlare doar un biet loc trei la chimie. Atâta a putut obține. Dar ce importanță mai aveau toate astea. Important era că la data de 7 mai, la ora opt fix, directoarea școlii, tovarășa Maria Bejenariu, însoțită de secretara organizației de bază, tovarășa Sofica Miclescu, își făceau intrarea în sediul Comitetului orășenesc de partid. Tovarășa Bejenariu ținea la piept, ca pe un odor scump, dosarul ce conținea monografia școlii. Dosarul era legat cu o panglicuță roșie, având la capăt o fundiță artistic legată. Intrând în anticamera secretariatului Comitetului orășenesc de partid, cele două au aflat că tovarășul secretar Cosac, pe care îl căutau, nu venise încă. De aceea, neavând planificare pentru o audiență la data respectivă, cele două au fost rugate să aștepte pe coridor.

Tovarășul Cosac și-a făcut apariția peste vreo trei sferturi de oră. Nu-i stătea în obicei să întârzie la sediu, dar cu o seară înainte fusese invitat cu multă insistență să participe la o mică sărbătorire a zilei de naștere a subordonatului său, secretarul doi cu probleme de propagandă, mai tânărul Sorinel Dăianu. O mică sărbătorire, vorbă fie. Fusese de față întreg comitetul orășenesc în păr, iar masa servită cu această ocazie fusese de o opulență cam sfidătoare pentru vremurile de penurie alimentară de atunci. Dar pentru activul de partid se putea găsi orice. Vasile Cosac a descoperit cu această ocazie o șampanie cum nu mai băuse vreodată. De unde, dracu’ făcuse pulică ăsta rost de ea? Dăduse peste cap câteva pahare cu nesaț, căci fusese o zi caldă, și se cam deshidratase de-a lungul ei. Dar consecințele le-a resimțit ulterior. Dimineața se trezise mahmur, fără chef, mai târziu decât de obicei. Soția plecase deja, era șefă la OCL, când o luase fusese simplă textilistă la Flamura roșie.Dar a promovat și ea la fel ca dânsul, pe linie de partid.  Se spălase pe îndelete, și contemplându-se dezbrăcat în oglindă, constatase că pântecele i se mai rotunjise în ultima vreme. S-a urcat pe cântar și, poftim, avea cu două kilograme mai mult decât la precedenta verificare a greutății. „Pe mă-ta, se înjurase singur Vasile Cosac, te-ai îmburghezit, omule!” Și-a adus aminte de ce spunea Marx despre burghezia de partid, dar acel fragment nu l-a citat și, probabil, nu-l va cita niciodată.

Văzuse cele două femei așteptând pe coridor la ușa sediului său și, în mahmureala sa, nu le recunoscuse din capul locului. Răspunse cu un gest vag salutului însoțit de zâmbete largi ale acestora, fără să-și dea seama ce caută acolo, până când secretara îl pusese în temă: „Sunt de la Generală 2, îl informase.” Da? Și ce doreau dumnealor? „Nu prea am înțeles, i-a răspuns secretara, vorbeau ceva despre un angajament, în cinstea aniversării a nu știu ce…” „Aha, a exclamat în cele din urmă, secretarul Comitetului orășenesc, așa, prin urmare. Atunci poftește-le înăuntru!”

Profesoarele de la Numărul 2, intraseră în cabinetul secretarului Comitetului orășenesc tiptil, ca și cum s-ar fi temut să nu scârțâie parchetul sub pașii lor. Precauție inutilă, fiindcă pachetul era acoperit cu o mochetă de un vișiniu întunecat. Tovarășa Bejenariu se apropie de biroul la care tovarășul Cosac luase loc deja și îi oferi, adunându-și toată energia în cele două brațe întinse, dosarul legat cu panglicuță roșie.

„După cum vedeți, tovarășe secretar, noi, colectivul de la Școala generală nr. 2, am înțeles să ne ținem, în cinstea importantei aniversări, angajamentul luat.”

Tovarășul Cosac a priceput abia atunci deplin ce căutau cele două tovarășe, la o oră matinală, totuși, în cabinetul său.

„Da? încercase el să-și șteargă acreala de pe chip, ia să vedem!”

Cântărise dosarul în mâini și dădu aprobator din cap. „Ei, ei, exclamase secretarul, legănându-l în sus și în jos, pare să conțină ceva!” Apoi se apucă să-i dezlege fundița de la capătul panglicii cu care era legat, ciupind-o prudent cu vârfurile degetelor, ca și cum s-ar fi temut să nu fie electrocutat. Obișnuință profesională. Odată dosarul desfăcut, secretarul se arătă imediat curios să afle numărul paginilor materialului conținut.

„271, tovarășe secretar”, îi ghici intenția tovarășa directoare Bejenariu.

Cele două colege de la Numărul 2 se adunaseră una în cealaltă, ca două vrăbii pe o sârmă legănată de vânt. Nu fuseseră poftite să ia loc și asta nu li se păruse un semn bun.

Edificat asupra numărului de pagini, tovarășul secretar se apucă să răsfoiască topul filelor dactilografiate. Insista cu deosebire asupra fotografiilor lipite ici și colo, înclinând din când în când capul, ca și cum ar fi recunoscut locurile sau persoanele înfățișate. După ce studiase în acest fel vreo zece pagini, secretarul reveni la cea dintâi, în susul căreia erau notate, separat de celelalte, câteva cuvinte.

„Dar acestea ce sunt?” întrebase, indicându-le cu degetul.

„Sunt un moto, tovarășe secretar, se grăbi să explice tovarășa directoare. Un citat din Dostoievski, am crezut de cuviință…”

Secretarul comitetului orășenesc o opri din explicații cu un gest scurt. Drept cine îl lua dânsa? Că nu știa ce este un citat? Că n-avea habar cine este Dostoievski? Stătuse o vreme cu privirea pierdută în gol. Părea că meditează profund asupra unui anume lucru. Pentru moment lăsa impresia că a uitat de prezența celor două dăscălițe îngrijorate din fața sa. În cele din urmă s-a întors încet spre ele și, împins de un elan de sinceritate, a mărturisit privindu-le lung prin ochelarii fumurii:

„Ei bine, uite că acest citat nu-l știam!…”

              (Din ciclul Amintiri din epoca de aur)