Ahn privi cu dispreț suveran forfota orașului și-și spuse că nu s-ar putea adapta niciodată aici. Era o fată simplă, de la țară, care nu se lăsase încă maculată de-ale vieții valuri. Primind permisiunea părinților de a-și căuta cadou în aglomerata urbe – pe care, de altfel, o vedea pentru prima dată –, își flutura coada lungă, șatenă, pe străzile aglomerate. Atunci când se trezea în fața vreunei vitrine, un zâmbet abia ghicit i se aciua pe buze, însă nu cuteza să intre. De fapt, nici nu izbutise să se hotărască cam ce și-ar dori drept premiu pentru cele optsprezece primăveri pe care urma să le celebreze peste o săptămână. Își aruncă privirea prin geamul unei florării, iar aceasta i se întoarse mângâiată de simfonia de culori din interior. Nu se putu abține de a se imagina încoronată multicolor și înmiresmată cu parfumuri florale, iar atunci când, cu oarecare efort, se smulse din reverie pentru a-și relua drumul, se ciocni de EL. Pentru câteva clipe, lumea-i din jur rămase pustie! Părea că plutește, se simțea imaterială! Își înăbuși emoția și-i surâse străinului, străin pe care avea impresia că-l cunoaște dintotdeauna. De astfel, știuse din prima clipă că este EL – cel predestinat.

Tânărul o cuprinse în brațe, pătrunzându-i simțurile și-i șopti tandru:

– Vă rog să mă scuzați, domnișoară!

Nu spuse nimic, deoarece avea impresia că slovele, materiale, ar fi murdărit. Și el simțise, pare-se, la fel, căci o luă de mână și o conduse către o zonă liniștită, verde. Acolo, pe o bancă, deși își vorbiră doar din priviri, sufletele lor își spuseră totul și-și promiseră că nu se vor îndepărta niciodată…

Ahn ținea în brațe pe micuța Ludo și o privea cu tandrețe, necutezând parcă să atingă mica minune cârnă. Seamănă leit cu EL, gândi. Își ondulase părul și se gătise cu coronița visată odinioară. Căpătase o strălucire lăptoasă atunci când EL, fără a avea habar de visul ei, i-o așezase, blând, pe creștet. Apoi bărbatul prinse câteva flori în părul fiicei sale și, fără un cuvânt, se așeză în fața șevaletului.