Sosiră la aeroport cu două ore mai devreme. Amândoi punctuali. Amândoi cu bagaje puține. Liviu Bortă, puțin nervos, aprinse o țigară.

– Stinge-o, spuse sec Pupu Levente. Nu vezi indicatorul? Vin ăștia și te ridică imediat.

Băiatul se conformă. Stinse țigara. Începu să bată darabana cu degetele în pachetul de țigări, privind aiurea spre mulțimea de călători pregătindu-se să se îmbarce.

– Aștepți pe cineva. Și acel cineva întârzie, da?

– M-ați citit! Da, aștept pe cineva. Pe verișoara mea.

– Acum? Aici?

– Da, călătorește și ea. Cu același avion. Are locul chiar lângă al meu.

– Stai că nu înțeleg, se enervă Levente. De unde până unde toată treaba asta? E o glumă nesărată, băiete, să știi.

– Am rugat-o pe șefa mea să-mi permită să o iau cu mine pe Eva. Ce poate fi mai plicticos pentru niște bărbați decât să plece în vacanță fără să aibă o femeie în preajmă! Așa că am făcut aranjamentele, cum ziceți dumneavoastră și șefa mea. Eva este exact ce ne trebuie, o să vedeți.

– Măi, băiatule, ce vacanță?!? ridică Levente tonul. Până aici. Lași fata acasă. Hotărât.

– Ați vrea dumneavoastră să puteți face una ca asta acum. Pe Eva nu o schimbă nimeni din ale ei, când ea nu vrea. Uite-o. Doamne! Bine că n-a venit după decolarea avionului! Ce zăpăcită!

În mulțimea aflată în aeroport, o pată roșie de culoare părea să se rostogolească spre ei, ciocnindu-se de cărucioare, valize, femei și bărbați. Nimic nu o putea opri. O fată roșcovană, creață și cu ochii mari își făcea loc, scuzându-se la fiecare pas:

– Mă iertați… prietenii mei mă așteaptă… uite-i acolo…

Nimeni nu era dispus să înțeleagă, însă, intrarea aceasta intempestivă în aeroport.

– Hei, cucoană, ți-a plecat de ieri avionul, ce atâta grabă?!? strigă după ea un băiat.

După ce se mai împiedică de câțiva oameni, după ce călcă strâmb și era cât pe ce să cadă, fata ajunse în fața lor. Trase puțin de jachetă, ca s-o aranjeze, își mușcă buza de jos, asta însemnând „Am sfeclit-o!”, scoase ochelarii din poșetă, și-i puse și, dintr-odată înseninată, oftă din toată inima, rostind melodios:

– Am ajuns și eu!

Liviu Bortă o îmbrățișă, șoptindu-i la ureche că prietenul lor nu o vrea. Atunci fata îl dete la o parte și se proțăpi în fața lui Levente, pregătită de atac. Așa i se păru lui Levente.

– Sunt atât de bucuroasă că vom călători împreună.

În momentul când zise asta, suspină, picioarele i se înmuiară, își dădu ochii peste cap. În ultima clipă, Pupu o prinse de mijloc și o trase spre el.

– Pe lângă că e băgăreață, mai e și o leșinătură de fată!

Poșeta îi căzuse vraiște, iar câțiva gură-cască se opriră și le oferiră sprijinul lor, de buni samariteni, să solicite, poate, un doctor. Orice. Ținând-o în brațe, Pupu refuză politicos. O pălmui pe fată destul de serios, iar Liviu o stropi cu puțină apă. Apoi îi recuperă poșeta. Ca din senin, fata își recăpătă puterile, se puse pe picioare, îl prinse de bărbie pe Levente și-i spuse râzând:

– N-am nici pe dracu! Doar că am vrut să vă arăt că vă pot duce de nas. Și încă cum!

-De astea-mi ești! strecură printre dinți Levente. O să te fac să-ți dorești să te întorci rapid acasă!

– Nu vă cred. Mai vreți să fac numărul ăsta încă o dată? Și vă promit că nu ies din leșin decât după ce decolează avionul.

– Vară-ta asta e nebună rău, zise Levente.

Oamenii se așezau deja la rând, pentru verificarea bagajelor. Check-in-ul dura destul de mult, pentru că toată procedura devenise foarte complicată, verificau tot, inclusiv pulsul! Pupu Levente nu mai scoase o vorbă. Făcuseră din plecare un spectacol! Ce, discreție! Ce, plecare invizibilă! Dimpotrivă! O plecare cu surle și tobe! Liviu Bortă și zănatica Evă șușoteau, fără pic de jenă, fata se apleca râzând pe înfundate, iar vărul ei arunca din vârful limbii perle cu care fata era obișnuită, prindea mingea la fileu și o pasa imediat înapoi. Eva suspină, pentru o clipă, întoarse capul spre Paraschiv Levente, dușmanul ei declarat. Întinse mâna, îi mângâie brațul.

– Haideți, nu sunt atât de rea!

– Nu „atât de rea”, ci „mai rea de atât”!

– Sunt Eva, la ce vă puteți aștepta de la o Evă? Pot să vă tutuiesc?

Levente simțea cum redutele onoarei, pe care el le apăra cu vehemență, cădeau pe rând. Ceda ușor și nu înțelegea de ce.

– Dar până acum nu ne-am tutuit?  Mai vedem.

Întoarse privirea în dreapta. Senzația că toți ochii erau ațintiți asupra lor nu îl părăsise încă. Lângă un panou electronic, un bărbat se distra citind întârzierile.

– Uite, și ăsta întârzie douăzeci de minute. Gataaa!

Dacă și nemților li se întâmplă… Nu mai am nicio speranță. Vine apocalipsa.

Se scărpină în creștetul capului. Apoi o luă de la capăt:

– Roma, patruzeci de minute… Barcelona, cincizeci și două de minute Bucureștiul…

– Mai termină, omule! Stai la locul dumitale, mi-ai împuiat capul de juma’ de oră cu vorba asta, „delayed”. Și ce dacă e „delayed” avionul, faci mătănii să îl aduci matale mai repede?

Femeia se trânti pe scaun, scoase o batistă și începu să își șteargă fruntea încet, cu grijă. Bărbatul se poticni, tuși, duse mâinile la spate.

– Să vezi dumneata, madam, când or anunța japonezii întârzierile. Omenirea va fi terminată atunci.

– Fugi, domnule, de-aici, cu japonezii matale!

Pupu Levente se feri să mai privească într-acolo. Bărbatul se retrase cu pași mărunți, ușor adus de spate, lovindu-și piciorul la fiecare pas cu ziarul pe care-l ținea în mână.

Liviu și Eva îl priveau pe Pupu Levente mai mult din curiozitate, îl ascultau, dar nu pentru că le-ar fi păsat. Părea fratele lor mai mare, care voia să le dea peste degete. Și ei nu prea aveau chef s-o încaseze. Chiar dacă erau vinovați.

Urcară în shuttle, apoi coborâră pe pistă, cu documentele pregătite. Ajunseră în avion. Două stewardese oacheșe le urară bun venit, un steward le indică locurile, undeva pe la mijloc. Își depozitară bagajele de mână și se așezară. Tăcuți, preocupați să termine cât mai repede totul, să se relaxeze.

– Cât facem până în Ankara? întrebă Eva.

Avea locul între cei doi bărbați, se cuibărise bine în scaun, roti privirea. Avionul era deja plin, toate locurile fuseseră ocupate.

– Cam trei ore, îi răspunse Liviu.

Eva păru disperată.

– Atunci eu mă culc. Am trecut prin atâtea emoții.

Oftă. Se rezemă de Pupu și, ținâdu-i strâns brațul, îi strecură un bilețel în palmă. Îi spuse șoptit, pisicindu-se pentru ochii curioșilor:

– Atunci când am făcut pe leșinata, un tip mi-a băgat hârtia asta în buzunar. Habar nu am cine e. Poate vrea să-ți spună ceva.

Pupu nu reacționă în niciun fel. Îi mângâie fața și o lăsă pe fată să i se sprijine de umăr. Semna un armistițiu pentru a doua oară. Îi zâmbi dulce:

– Ești tare sfioasă, Eva, scumpo.

Și puse biletul în buzunarul din față al sacoului.

(Fragment dintr-un roman în lucru)