HOȚUL DE MOARTE

Hoț de moarte ești
și vitregul meu frate mag
cu inima-n sicriu de fag,
inimă ce nu mai bate pentru tine
și nici pentru ea însăși,
doar bate în pusta roșie
precum clopotul unei biserici fără de duminică.
Ancora ei n-are mare,
catargul ei n-are furtună,
inima ta nu mai are inimă.
Frate cu ochi galbeni de câine,
încă-ți bate inima asta oarbă,
parcă pompează nămol, nu sânge,
parcă pompează răchie și petrol, nu sânge,
în ea bat și fierea și rinichii și ficatul,
numai ea nu bate în propriile-i bătăi,
e numai nicovală, potcoavă și rugină.
O aud cum bate
pe drumuri, pe diguri și-n cantoane,
în bocanci cu limbi zdrelite și sâmbete fără ape,
în herghelii-ntregi de ceruri fără cai,
în nunți fără miri și-n cimitire fără rai,
în câmpuri de mlaștini și-n haite de lupi fără stăpân.
În crucile de lemn fără semn
de la diavol c-o fi trecut pe acolo,
în crucile de lemn fără semn
de la îngeri c-or fi plecat de acolo,
diavol fără de coadă, îngeri fără de aripi,
sfântul nimic în cele toate sfinte
ca o coastă-n ghimpe.
Doar drumuri și drumuri, convoaie de drumuri,
praf, sete și macete,
zile mahmure și bete,
zile orfane de nopți, fără de zori
și fără de comori în care să mori
ca bandiții-n aurul Lacului de argint.
Bate-n tine cum sunt bătuți hoții de cai
călău drag și frate
cu vise nepiratate
ce încărunțeau de-ne-mplinire
în poveri și hamuri și pedepse,
căci visăm în fiecare noapte
pe patul de moarte al zilei
eșafodul pe care ni se taie
respirația de uimire, nu capul.
De veșnica uimire de cum putem muri
de atâtea ori și tot vii suntem.
Întunericul se crapă înainte de amurg
s-aud ultima oară nechezu-i de murg
în care bate inima ultimului galop
înainte de viață, înainte de potop.
Lasă, Ilie, că departe e sfârșitul
dar și mai îndepărtat e-nceputul
acestui straniu animal cu chip de mire
ce ne decorează pieptul cu mărgele de vin,
să mai luăm în chirie câte o bucurie
s-o tăcem și s-o fumăm în bucătărie
până la filtru,
din chiștoc uriașă s-o facem.
Dar, să nu uităm că nici hoții de moarte
nu trăiesc mai mult decât vor.
Inima cu soare negru și cu dinți,
inima-dragon, pirat și fără sfinți
bate și bate, fără să știe că bate,
bate și bate, călău drag și frate,
fără să știe că încă nu mai bate.

# # #

Sună-mă înainte să murim
Sună-mă înainte să mori,
ca moartea ta să moară în mine.
Am acostat cotarca mea obosită
în portul tău de mlaștini cu cețuri fără de livezi,
ca pe o corabie ce și-a uitat numele.
Nici urmă de năluci, pirați, negrese și docheri.
Marinarii și-au alungat sirenele, căpitanii și-au înghițit hărțile.
Ancora mea urcă adânc în țărâna unui cer care nu există ,
tăcerea ta coboară ca un galop al plecărilor din sine.
E vremea să nu existăm ceva timp, dar deloc,
doar să trăim din plin
tot ce a mai rămas de murit în viața asta,
să mai fim o singură dată ai noștri.
Să nu mai avem capăt, din nou.
Și nu vom mai scrie pe sicrie
cu litere mici de farmacie
toate viețile noastre netrăite
care ne-au încolțit acum ca o haită de lupi
și vor să ne devoreze tot ce n-am trăit dar am fi putut.
Chiar de suntem în vizuina lor,
în moartea mea eu sunt pe teritoriul meu,
eu sunt moartea Alfa în viața mea.
Ne scot eu cumva de aici.
Doar sună-mă înainte să murim,
că poate apucăm să săpăm în iunie
rândul acela de porumb din vale până la deal,
și când ajungem la capăt să fim copii din nou
și să nu ne mai sunăm niciodată.

PUSTI ME

Pusta, dragostea mea și depresia mea.
În oase, în memoria măduvei.
Într-un cer pe care să te cațeri ca pe o căpiță de fân.
Pusta, șarpele nemuritor al copilăriei.
Osândă și dor.
Tranșee și zbor.
Foc în loc de sânge
și trei câini în fiecare inimă
din care cresc alte puste și alte râuri,
alte halte, sanctuare ale tăcerii.
Și a trecerii.
Trenuri de ceață în aerul vânăt
și tunetele ce mocnesc în coarnele berbecilor.
Brumă și noroi, cu mai mulți noi,
câțiva fără de nume și stăpân.
Și dulcea moarte-n arșița lanurilor de porumb.
Timpul de lapte, ca un dinte de copil furios
care ține-n mâini biciul lui Sf. Ilie.
Pusti me, dragostea mea și oboseala mea,
Pusti me.