Mama a zis să-mi pun cizmele de cauciuc, că sigur uliţele or să fie pline de bălți după ploile din ultimele zile. Dar eu mă gândisem că, dacă tot mă prezint la post, măcar să par o profesoară respectabilă. Mi-am pus pantofii cei noi, ăia coral, cu vârful deschis și toc conic, aduși de Tanti Lucreţia, pe sub mână, direct din fabrică. Miroseau a piele nouă și a naivitate de începătoare. Ne-am trezit când noaptea se lupta încă cu zorii, să prindem trenul de cinci fără cinci. Am chemat taxiul, că firobuzele nu mergeau la ora aia. S-a dus și suta de lei. Farurile mașinii pâlpâiau pe asfaltul ud, ca într-o scenă de despărţire din melodramele alea sud-amricane. Mama a stat ca pe ace tot drumul. Niciodată n-a știut să își ascundă grijile, i se citeau pe față, rând cu rând, de parcă ar fi scris o compunere despre „Cum mi-am petrecut fiica la capătul lumii”. Ca să fiu sinceră, chiar capătul lumii nu era. Nici 100km de la noi, din oraș, până acolo. Doar că, în ierarhia mea din studenţie, se încadra la categoria „unde nu s-a auzit de tren.” Celelalte erau „unde oprește trenul,” „unde trece, dar nu oprește ” și „unde s-a auzit de tren”. Cam la asta se limitau cunoștinţele mele de geografie a zonei unde urma să îmi petrec cei trei ani de stagiatură.                                                                                                                            

De când am luat repartiția în satul ăla, nu cred că a mai pus geană pe geană. Ȋn tren, s-a foit într-una pe banchetă. Ieșea pe culoar, trăgea de mânerele geamurilor, scotea capul afară și lăsa dimineaţa să i se spargă pe faţă, ca și cum răcoarea i-ar mai fi domolit vacarmul gândurilor. Conductorul deja o luase la ochi, trecea pe la compartimentul nostru din cinci în cinci minute, chipurile să verifice dacă a mai urcat cineva.                                                                      

De la Lipova am luat cursa de opt, iar la nouă fix unul dintre tocuri mi s-a înfipt îndărătnic în noroiul de pe ulița principală a satului. M-am smucit, dar pantoful se încăpăţâna să rămână acolo. Realitatea îmi trăgea palme, dar încă nu mă dezmeticisem de tot. Niște sătence binevoitoare, cu basmale trase peste frunte și mâini bătătorite de lucru m-au ajutat să mă eliberez din mocirlă. Le-a luat mai puţin de zece minute să afle de unde vin, ce caut acolo și ce număr port la pantof. Dacă nu venea poștașul, pe care l-au descusut în amănunt, cred că aflau și ce mâncasem la cină.                                                                              Deasupra ușii școlii atârna un cearșaf soios, cu „Bine ați venit” scris cu litere negre. Câmpul alb, oile negre. Nici nu știu de unde mi-au răsărit cuvintele alea în minte. Cine le vede nu le crede, cine le paște le cunoaște. Poate doar ca să-mi umplu timpul până venea cineva să descuie. Din spatele clădirii, a apărut un bărbat solid, cu un clop minuscul pe vârful capului, de sub care ieșea o încâlceală de șuviţe galbene ca paiul. Mergea apăsat, fără grabă, cum îi șade bine unui gospodar. S-a uitat lung la mine și s-a zis, dându-și clopul pe spate:                          

—  Da’ șe v-ați grăbit așè, domnișòră, că azi îs tăţi pi la cășile lor? Ȋi praznic mare, Sânta Teodora.               Mama s-a întors spre mine cu privirea ei care striga „Ți-am spus eu”.                                 

—  Vezi că și domnul îngrijitor poartă cizme de cauciuc? Vezi dacă ești încăpățânată și nu asculți?                                                                                                                                             

Holul era lung, vopsit verde-praz și aerul mirosea a stătut, un amestec de mucegai și bălegar. Pe perete, o gazetă îngălbenită cu un anunţ în rimă împerecheată „Iată ce pot face două mâini dibace”. Mi-am zis că, probabil, era o vorbă de încurajare pentru cei fără imaginație. Mama s-a mai liniștit abia după ce am vorbit cu directoarea și am găsit o cameră de închiriat la o bătrână din sat.                                              —  Ce noroc am avut, a zis, ferindu-și ciorapii de nailon de coșurile trântite alandala prin autobuzul cu care ne-am întors seara acasă.                                                                            

—  Da, un noroc chior, am pufnit eu.                                                                          

Treaba cu norocul stătea cam așa.                                                                                             

—  Nu-s destui elevi, mi-a zis directoarea, dând din cap cu tristețe. Fug toți la Arad, de parcă acolo umblă câinii cu covrigi în coadă. Doar cu orele de română, abia dacă faci o jumătate de normă… Asta îi, dar ești tânără, o să te descurci.                                                                               

—  Cum? Ştiţi, eu n-am învățat niciodată franceza. Sunt absolventă de engleză.                      

A zâmbit stins și a zis încet, ca pentru sine:                                                                       

—  Facem ce ni se cere, nu comentăm.                                                                                  

Apoi, cu un gest scurt, ca o sentință:                                                                                           

—  În afară de română și franceză, o să mai predai latina, botanica, zoologia, desenul și muzica. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că norocul, la sat, se măsoară altfel decât la oraș. Ȋn pantofi scoși din noroi, în norme bifate și în baia săptămânală la lighean.