Titlul noului volum publicat de Raul Bribete* preia un termen din lumea digitală: pixelul este cel mai mic element în care se poate descompune o imagine. Pixelii alcătuiesc o rețea rectangulară: calitatea, rezoluția imaginii sunt determinate de numărul de pixeli pe unitatea de suprafață. Înșurubat în cotidian, Raul Bribete reacționează, încercând să maximizeze numărul de pixeli ai percepțiilor sale, sub presiunea erei digitale, în care pragmatismul, sub umbrela acaparatoare a consumerismului, este principalul punct de interes al momentului: ”dublu clic pe imaginea mea înghețată// temporar/ cineva e un tu multiplicat/privit la rândul său cu suspiciune de alte conglomerate policrome./ pașii aritmici răsunând pe pixelii monocorzi ai asfaltului,/ tăcerea glacială din mintea semănând cândva cu un/ microbuz ticsit cu pasageri supraponderali;/ în toate e vedere iar vederea e segmentată ca a insectelor/ apropiată și îndepărată simultan combinată cu/ lumina albastră/ cu care facem corp aproape comun./ lumina asta de care nu am cum să mă ascund/ are consistența unor tije metalice infime,/ care parcă-mi străpung pielea asemeni unor ace de seringă,/ injectându-mi în vene bruiaje, imagini difuze despre mine cel din viitor/ doar cadența pașilor, vederea pură, și sinele tău divizat la nesfârșit/ trecând cu ascuțișul scroll-ului prin celulele pătrățoase dinamice și/ nesigure care mă compun și din care, în această ecuație, ești compus la rândul tău;/ oricine ai fi, oricare ți-ar fi numele./ locuind pe interior lumina laptopului, aplaudându-mă în frigul/ acesta pixelat perforându-vă țestele cu/ decibelii hohotelor mele iar tu,/ mintea la care s-au cuplat miriade de alte minți, / inteligența rece pragmatică și indiferentă mă vezi, mă auzi, dar ți-e/ cu neputință să mă atingi, din simplul motiv că mă / așez constant de-a curmezișul intențiilor tale./ fulguie pătrățos. sunt în creierul impersonal al mașinăriei,/ intuind de partea cealaltă a monitoarelor nenumăratele minți/ mesmerizate artificial./ falangele voastre îmi tastează numele, ochii vi se dilată la/ maginile cu mine (pixeli)

Raul Bribete explorează vagant cotloanele realului, trăiește intens, încrâncenat iluzia că poetul se poate mișca, fără piedici, predeterminări ori rețineri, printr-un real asumat și interiorizat în întregime. El spune o poveste despre o lume care este numai a lui, despre un univers în care există în exclusivitate. Ne face părtași la ceea ce numai el simte, visează, trăiește. Ea instituie cu o redutabilă energie o perspectpvă inversată: dinpre interior spre exterior, dinspre intimitate către spațiu  dinafară, a cărui coerență monotonă e pulverizată: ”plec de la realitate și mă reîntorc la ea cu aceeași nonșalanță. / la lumea de fum a palpabilului/ a lucrurilor cărora le poți atinge suprafețele/ dar niciodată conținutul./ inspir în timp ce mă întorc de la realitate/ – fără nicio iluzie, fără nicio obsesie, fără niciun ”zorzon” […] îmi pun amprenta peste lumea în care voi abia ați putea respira,/ în care abia ați putea tăia acest fum cu cantul palmelor” (Acum).

Pixeli reunește poezii ce deconspiră o teribilă memorie a detaliului, a fragmentarului, explorează fragilitatea lumii din jur ”tradusă” liric pentru noi de  poet. Propune – cum s-a mai spus – o poetica a vederii care adeseori,exacerbată fiind, se transformă în viziune. Poetul este intens preocupat de modul în care, în zilele de acum, într-o epocă ireversibil dominată de radicalizarea digitală, tehnica modifică viziunea personală a fiecăruia dintre noi asupra ființei, istoriei, timpului, existenței. Poemele vorbesc, cu un soi de resemnare stoică, despre suferința și catastrofele bine camuflate ale sufletului uman, despre echilibru și, mai ales, despre dezechilibru. Ele sunt traversate de un fel de stoicism, de un tip de detașare puțin obișnuit, amestecat cu o tentă de dezgust, de ironie, de autoironie și chiar de cinism: ”tastez, scrollez/  afară totul se pregătește de înverzire/ merg cu pași apăsați printre imagini/ ca pe deasupra/ aleilor pavate din cimitire/ acum, când totul stă să înverzească,/ încerc să adun laolaltă urmele de tristețe/ așa cum ai încerca să lipești cioburile/ unei vaze cu valoare sentimentală/ câteodată cu un dublu click atmosfera / din cameră devine a unei toropeli meditative / fotografiile din mijlocul monitorului / rulându-mi în buclă prin minte / asfaltul stă să înverzească / pâinea de asemenea înverzește / gândurile stereotipe coclesc/ pixelii tăind până la măduvă” (pinterest). Plăcerile vieții par a fi străine și neinteresante, îndepărtate de eul poetului, fie și între limitele exacerbărilor erotice specifice poeziei douămiiste. Nimic nu-l ispitește, totul e plat, conformist: ”mi-aș dori să existe ceva mai intim decât sexul/ și cel puțin la fel de simplu de recunoscut/ mi-aș dori să credeți și-n altceva/ decât în ceea ce pielea vă arată / să existe și altceva mai intim/ ceva chiar cu mult mai intim/ sub blindajul fragil/ aș vrea să mă simt ca și cum/ pielea nu ar fi de fapt/ frontiera finală”(mi-aș dori să existe ceva mai intim decât sexul)

Poezia lui Raul Bribete e abruptă, aspră, cu dislocări lingvistice surprinzătoare, cu un  limbaj adesea excesiv de tehnicizat. Discursul are volute imprevizibile, e, uneori. contorsionat până în marginea artificialului. Alteori de limpede, are o transparență stanie, neașteptată În cea mai mare parte, el își menține arhitectura unui dicteu, adeseori ambiguu, ermetic, abstract, aproape imposibil de descifrat și/sau de înțeles: un avangardism întârziat, un experiementalism ale cărui inspirație inovatoare și gust s-au păstrat nealterate de la Să nivelezi un munte cu tăvălugul (2014) încoace. Bunăoară, există, și în Pixeli, un poem, Borcanul, cu trimitere directă la maestrul caligramelor, Guillaume Appolinaire. După cum există și un exces de vizualitate, de culoare (galbenul e predilect, obsesiv), de imagerie crudă, fantastă, confuză. Dar și poeme clare, de o suprinzătoare limpezime: ” iubesc zilele de joi când totul/ se așază-n mine și-n afara mea,/ când totul/ capătă alte nuanțe,/ în care mă cufund ca într-o apă/ nefiresc de limpede și rece./ iubesc la nebunie zilele de joi./ părându-mi adesea ca ieșind/ în afara săptămânilor (un fel de insulițe izolate în mijlocul/ unor insule mai mari” (iubesc zilele de joi).

Remediu la revolta interioară ce mocnește în spritul poetului și expresie a unor frustrări și traume sociale profunde, pentru Raul Bribete poezia rămâne o formă de catharsis, de alinare a suferințelor și neliniștilor sale: ”v-am vorbit despre viață, despre// furia nebunului înalt și solid/ care rupe nonșalant cămășile de forță,/ despre aberația gângavă de a gândi în versuri/ și a te exprima aproape numai în proză,/ despre refugiul între pereții elastici ai sexului/ și evadarea periodică prin orgasm/ impasibilitatea în fața dezastrului/ ticaloșia noastră comună/ trădători și inimile lor chircite/ indiferență/ necesitatea de a o stăpâni așa cum stăpânește gimnastul/ calul cu mânere)/ v-am vorbit despre mintea mea goală/ ca o cameră spațioasă/ în momentul meditației (catharsis).

*Raul Bribete, Pixeli, Editura Limes, 2025