Își făcuse drum prin pădurea întunecată și deasă, populată cu stejari înalți și luxurianți, având în mâna dreaptă doar o amărâtă de seceră, un soi de macetă cu lama încovoiată, dar ceva mai scurtă, cu care bunicii lui din Banatul Montan obișnuiau, în vremuri imemoriale, să taie cocenii de porumb.

Plecase din capitală de dimineață, la apelul lui, ce-i sunase urgent și disgrațios de patetic în urechi, de vreme ce prima dată nu a avut nici cea mai mică idee cui aparținea vocea aceea slabă, desfigurată de teamă și, înainte de toate, de rușine. Și l-a imaginat ca pe un gnom, sfrijit și fără vârstă, un ins care a pierdut totul și care urma să-i tragă după el și pe ei, pe toți ceilalți, duși de nas de vibrantele lui idealuri despre o lume nouă, tot atât de nouă precum celelalte de dinainte, cea fascistă și apoi cea comunistă, despre care aflase demult că au sfârșit în sânge și minciună.

Și atunci, de ce a cedat? De ce s-a lăsat atras în povestea duioasă și atrăgătoare, totuși, că ei sunt cei chemați să salveze, încă o dată, poporul? O mai făcuse cândva, în ’89, când tânăr locotenent fiind, un alt general le-a ordonat lui și brigăzii sale să pună tancurile în mișcare și să salveze așa-zisa revoluție. Și-a adus aminte cu groază că, atunci, un sfert din băieții aceia teribil de tineri din subordinea lui au murit atacați de alți soldați, în centrul capitalei, pentru că aceștia credeau despre ei că sunt teroriști, că erau ultimii apărători ai fostului dictator.

„Numai moarte împrăștii peste tot pe unde apuc să calc. O fi la mijloc mâna lui Dumnezeu sau a diavolului? Acum știu sigur că ultimul i-a convins pe tata și pe fratele meu să se sinucidă, prin urmare, tot el pare să mă țină și pe mine de mână, făcându-mă să-mi pierd periodic mințile. Cum, spre deosebire de ei, eu încă sunt cel viu, acela care mă veghează în nopțile sufletului nu poate fi decât Dumnezeul în care am crezut, totuși, mereu.”

Zgomotele nopții îi șuierau pe la urechi luând chipuri diferite. O ciută îi trecuse prin față, atingându-i obrazul drept cu aripa sa ascuțită. Zece pași mai încolo, după ce trecuse peste o potecă șubredă, auzi oftatul sec al unui linx. Animalul îl privea de pe craca groasă a unui copac de mari dimensiuni, cu frică și asprime în același timp. Va sări sau nu în capul său, urmând ca apoi să-i sfâșie scalpul și gâtul cu ghearele lui lungi și tăioase, s-a întrebat, în vreme ce trupul îi înlemnise acolo, dinaintea animalului sălbatic căruia îi încălcase fără jenă intimitatea. A strâns cu atâta putere brațul secerii, încât a simțit imediat lichidul roșu, propriul său sânge, în palma dreaptă. Se tăiase fără să vrea, de la tensiunea care l-a împresurat din cap până în picioare în clipa în care se aștepta ca râsul uriaș să-l apuce cu labele și cu colții săi lungi de după gât.

„Doamne, cât de prost sunt! De ce-oi fi venit aici, în adâncul pădurii, la răspântia nopții, ca să mă întâlnesc cu dezertorul ăsta de doi bani? Diavolul mereu vine și mă trage după el, promițându-mi, de fiecare dată, o moarte senină, fără dureri și fără tristețe. E vremea să-ți reîntâlnești părintele și frățiorul care și-a frânt oasele după ce a sărit din vârful balastierei. Nu vrei să-i vezi? De-aia îți zic că ți-a sosit timpul, haide cu mine, feciorule, e atât de bine când urci la ceruri, nu te mai doare nimic, nu te mai înșală nimeni, nici bărbat și nici femeie, dormi sau benchetuiești cu ochii îndreptați către proștii ăștia pe care i-ai lăsat pe pământ!”

A căutat să-și facă un soi de fașă din frumoasa batistă albă impregnată cu flori fine și dese, cel mai probabil albăstrele, apretată de Maria, care apoi i-a dăruit-o cu finețea ei dintotdeauna.

„Să ai cu tine mereu o batistă albă, Laurențiu, aduce noroc. Bunica îmi spunea că o batistă deschisă la culoare e la fel ca năframa cu care Maria Magdalena i-a oblojit rănile lui Isus în timp ce urcau pe Golgota. Bunica era atât de credincioasă, încât rareori i-a fost dat să se înșele în tot ce mi-a prorocit despre cum va fi viața mea. I-am și spus, când am crescut suficient de mult încât să-mi dau seama de puterea ei nemărginită în a ghici viitorul, că e, negreșit, o Maica Tereza a Banatului, dacă e capabilă de asemenea predicții.”

Traversase mai bine de jumătate din pădure viu și aproape nevătămat, iar până la cabana din lemn de fag în care se adăpostise generalul mai avea cel mult cinci minute de mers. Acum până și întunericul, laolaltă cu fiarele pădurii, i se părea ușor de suportat, ca și când devenise el însuși un soi de animal pe jumătate sălbatic, capabil să le înfrunte pe aceste animale și mai ales pe toate acele duhuri scârboase care îi suflau pe la urechi despre cât de dulce e moartea.

Când a tras de ușa din lemn masiv a cabanei, tot ce i-a ieșit pe gură a fost un scâncet de groază și neputință. Omul din fața lui, generalul de odinioară, i-a apărut a fi o arătare diavolească, cu părul lung și cleios acoperindu-i fața scofâlcită, plină de bube roșii și purulente, care — la fel de îngrozit ca el — a apucat să scoată din gâtlej un sunet stins, de animal pe moarte, ceea ce și devenise în momentul acela.

(Fragment de roman)