Cel mai recent volum care poartă semnătura scriitorului Robert Șerban – Știu pe cineva, proză scurtă, Editura Polirom, Iași, 2026 – nu constituie o surpriză: el pune în evidență un autor versat, care știe să-și transforme background-ul profesional (inginer constructor, artist vizual și jurnalist) într-un instrument de transgresare a realității în substanță scriiturală, care-și pune la bătaie exercițiul de observat lumea pentru a construi mize estetice din experiențe de viață aparent banale și, ca să ne limităm la atât, nu ezită să pronunțe judecăți de valoare și să rămână, în același timp, atât de subiectiv cât să nu sacrifice transferul de emotivitate. Am optat să ne oprim asupra acestei apariții editoriale, însă, nu pentru a-l evalua în întregul său – un astfel de demers a fost și va mai fi întreprins – ci pentru a acorda atenție unui procedeu scriitural pe care Robert Șerban îl instrumentalizează ca parte a identității sale autoriale: stabilirea unui punct de belvedere a realității sociale pe care o transfigurează narativ.

Orice construct narativ din categoria istorisirii (a unei povești narate în timp real, sub convenția ca-și-autenticului) îl obligă pe autor să adopte o anumită poziție de prezentare și traversare a realității imaginate. Fix sau mobil, reflectând fie un narator-a-toate-știutor, fie un personaj, fie o poziție perceptivă propusă cititorului ca exercițiu de receptare etc., acest punct prin care cititorul este invitat să urmărească povestea reprezintă, pentru orice scriitor profesionalizat, cum incontestabil este și cazul autorului în speță, o piesă fundamentală a strategiei narative. În volumul de față, Robert Șerban optează să construiască pentru vocea narativă a povestirilor sale un punct de belvedere exterior atât personajelor, cât și autorului însuși. În termeni de tehnică cinematografică, am putea spune că autorul filmează realitatea prin gros-planuri – și ținem să precizăm că apelul la analogia cinematografică nu e întâmplător, ci sugerat de modul în care sunt construite prozele aici reunite. În mod salutar, toate prozele sunt astfel elaborate, ceea ce dă volumului o unitate confortabilă și generează metatext, justificând și o eventuală cheie de lectură a întregului ca un roman compozit, polarizat nu pe o acțiune sau un personaj, ci pe chiar receptarea realității ca sumă de cazuri particulare. Poziționându-se în acest punct de belvedere, naratorul (mediatorul dintre autor și cititor) dobândește libertatea de a prezenta țesătura socială a realității în termeni brutali, direcți, neprocesați, acordând suficiente grade de mișcare autonomă personajelor sale și protejându-l pe autor de contaminarea cu imaginarul propriu. Naratorul devine astfel dezarmant de sincer – precum în O minge albastră, din cauciuc subțire, în care contactul cu realitatea ia înfățișarea unui șut neinspirat trimis într-o țintă cu care s-ar fi putut construi o altă conexiune, sau în Darul răzbunării, în care vocea naratorială se autodescoperă în termenii confesiunii. Personajele savurează și ele libertatea de a-i putea cere socoteală naratorului (precum, bunăoară, în Scadența a fost ieri, unde naratorul este prins în capcana unui dialog de socializare doar pentru a fi atenționat că a întârziat cu plata) sau, dimpotrivă, să se sustragă comenzilor narative (așa cum se întâmplă în Cerșetorul de pe partea cealaltă, unde personajul își permite să-l pareze pe narator cu un Dar de ce vă interesează?). Liber de constrângerile istorisirii, autorul își păstrează și el resursele pentru a formula judecăți de valoare pe care le transferă vocii naratoriale. Ele, judecățile, în aceste proze ale lui Robert Șerban, nu au greutatea sentinței, ci pe cea a demonstrației. Nu există, așadar, recurs, ba chiar se întâmplă uneori ca sentința să fie pronunțată chiar de către cel judecat, precum în Ascunzătoarea de sus, unde personajul Simion se condamnă la tristețe sub corcoduș în efectul înțelegerii unei particule elementare din sensul vieții.

Realitatea reperată din acest punct de belvedere nu este însă una genuină, ci una reconstruită și livrată după ce a fost supusă disecției, analizei și resurecției. Naratorul poate juca pe cartea inocenței, dar autorul știe exact ce vrea de la acest exercițiu de panoramare socială: nu o frescă a lumii înfățișate, ci un model funcțional care să faciliteze înțelegerea ei în profunzimi. Așa se explică, spre exemplu, de ce dialogurile sunt preredactate, de ce personajele au tot timpul replica la ele, de ce istorioarele au subtilitatea fabulei, în fine, de ce deopotrivă scenografia și mișcarea scenică sunt minimaliste. Personajul axial din Indestructibil nu-și dă jos ceasul nici când face duș, nici când se culcă – dar nu concepe să fie îngropat cu el, ca expresie a înțelegerii că Dincolo funcționează alte legi ale existenței.

Ca cititor, poți să-ți însușești sau nu punctul de belvedere pe care ți-l propune autorul. Dacă respingi convenția literară, este ca și cum te-ai așeza în fața ferestrei și ai privi pe stradă din spatele geamului protector, ca să numeri câte din scenele pe care le-ai citit în cartea lui Robert Șerban se repetă – și nu e deloc puțin lucru. Dar dacă accepți convenția și privești spre aceeași stradă, descoperi că autorul te-a înzestrat cu privilegiul nu doar de a vedea, ci și de a înțelege. Și poți să-ți cauți mai apoi un alt punct de belvedere, mai apropiat esenței tale.