”Poate că vocația mea nu a fost de poetă, ci de revoluționară” (2)

DE VORBĂ CU CU ANA SIMON

Şi ce fel de om era Cioran?
Cioran era superb în primul rând pentru că era prezent, era sensibil la omul din faţa sa, era foarte frumos că îi ieşeau adevăruri din gură. Semăna cu Sorescu într-un fel. Şi Sorescu s-a întâlnit cu el şi au avut o întâlnire cu adevărat. Mi-a spus Sorescu, nu Cioran, Cioran nu povestea despre ceilalţi decât despre el, lui îi place să asculte fel de fel de cancanuri. Era absolut fascinat de Beckett, care nu suporta, când erau mulţi oameni şi începeau cu fel de fel de poveşti, îşi întorcea scaunul cu spatele la adunare, şi nu mai vorbea. Pe Cioran îl fascina. Există nişte articole despre ei în Franţa, le-am citit, despre întâlnirile lor, se plimbau toată noaptea în parcul Luxemburg şi povesteau despre meseria lor, scriau într-o limbă care nu era a lor şi aveau teme despre conjuncţii, prepoziţii, cum se traduce. Ei traduceau. Panait Istrati a fost tradus în româneşte, de exemplu, şi sigur că are multe greşeli, dacă îi compari limba cu cea academică franceză, dar asta îi face farmecul. Toţi scriitorii străini care au scris în franceză au avut o importanţă mare în eliberarea francezei dintr-un corset, şi de asta au şi fost recunoscuţi şi iubiţi, pentru că şi ei aveau nevoie de o împrospătare. Străinii aceştia aduc totodată şi lumea lor. Aşa înţeleg şi ceilalţi că mai există şi alte feluri de a trăi, ca ţăranii care credeau că e un singur fel de a trăi. Îşi deschid oamenii ochii, în sfârşit văd cum e pământul, pentru că turismul nu a adus această cunoaştere, dimpotrivă, cred că a distrus ceva fiindcă mulţi care s-au dus în alte părţi în vizită au făcut-o simţindu-se superiori, crezând că ei aduc ceva, în loc se se întrebe: Dar aici eu ce văd? Ce am de aflat aici? Adică ignoranţa în turism este ceva groaznic şi o distrugere masivă.
Dar este şi o formă de cunoaştere, dacă eşti deschis, fireşte, un fel de a pipăi, de a simţi, de a-ţi confirma nişte informaţii…
Nu se duc pentru a cunoaşte, mai ales occidentalii, ei se duc pentru că se simt superiori şi sunt grozavi la săracii pe care ei i-au prădat.
Pe mine m-a impresionat foarte mult, când, în urmă cu ani, vedeam în sfârşit şi eu, la maturitatea târzie, Veneţia, şi mă gândeam la copii care treceau pe sub nasul meu prin Piaţa San Marco, zgomotoşi, copii de clasa întâi, a doua, veniţi din Germania în excursie şi care, iată, aveau deja şansa să ajungă la Veneţia. Nu cred că au perceput ei ceea ce vedeau acolo, poate că mai mult decât porumbeii nu au reţinut mare lucru, dar au trăit în aerul Veneţiei… Altă cultură, alt mod de a învăţa, în comparaţie cu noi care atâta vreme nu avuseserăm voie să ieşim din ţară…
Eu sunt îngrozitor de sceptică cu privire la turismul lumii pentru că, de exemplu, Antonio Costa Gomez merge doar în condiţii grele, pentru că profesorii spanioli nu sunt aşa de bine plătiţi ca să aibă bani suficienţi, dar cu autobuze, cu trenuri se află pe urmele unor artişti, caută piaţa unde a fost artistul nu ştiu care, în nu ştiu ce republică pe unde ajunge, şi ultima oară când mi-a telefonat mi-a spus: „Mi-am dat seama că eu am stat acolo unde era o placă a lui Eminescu la Bucureşti”. La Veneţia se duce să stea pe scaunul unde a stat nu ştiu cine, ştii că toţi scriitorii la un moment dat au trecut prin Veneţia Apropo de asta Cehov a scris că dintre toate oraşele pe care le-a văzut (despre Roma spunea că seamănă cu Harkovul) Veneţia este ca o muzică, îl vrăjeşte complet, nu înţelege Veneţia. Pentru el cred că Veneţia este ca povestea lui Hadrian când a dispus să se aducă toată arta acolo, lângă Roma, la Tivoli, unde a vrut să-şi facă reprezentarea lumii ideale, monumentul care să rămână în amintirea iubitului lui, dar de fapt şi-a pus tot ce a iubit acolo, toată arta grecească, toată arta lumii. Lui nu îi plăcea arta romană mult prea greoaie, nu avea perfecţiunea grecească. Sigur că e bine să vezi lumea, dar uneori un om care nu a ieşit niciodată din casă ştie mai mult despre viaţă, despre lume, decât unul care a străbătut pământul.
Veneţia este foarte colorată, scenografică, dar am senzaţia că, totuşi, Thomas Mann şi Visconti au înţeles-o foarte bine.
Da, pentru că Thomas Mann a scris „Moartea la Veneţia”, iar Visconti era un mare scenograf, ştii, în fond decorator de teatru. Dar era atât de profund rafinat. Asta vreau să-şi spun despre mine, că eu nu mă interesez de regi, de asta mă şi enervează toţi, şi ştiu că oamenii i-au ales că au fost luptători, mă enervează şi Alexandru cel Mare, cu cuceririle lui, toţi cuceritorii lumii care după aceea se pun pe scaune, ca să troneze. Nu mă interesează deloc. Dar din toţi cei care au fost puţin diferiţi, ce destine tragice au avut, unul cu totul special a fost săracul Ludovic de Bavaria. Când Visconti a făcut filmul, mi-a dezvăluit un secret al cinematografului arătându-mi pasiunea lui pentru detalii, adusese prăjiturile din Viena. Aşa fac şi alţi decoratorii, eu am lucrat cu un decorator român Ovidiu Bubulac, care era un detailist extraordinar cu care am făcut un spectacol la Timişoara, cel de Lorca şi Cocteau. Înainte de premieră nimeni nu mai lucra. „Dar de ce?” „Pentru că nu a terminat costumele, nu îi plac domnului decorator”. Aşa era şi Visconti, cu amănunte, dar fiind efectiv un senior al lumii, asta înseamnă nu un senior care s-a născut în nu ştiu ce palat, sunt oameni care sunt seniori pentru că îi preţuiesc pe toţi ceilalţi şi îi respectă. Asta înseamnă pentru mine un senior. Aşa era Visconti.
Şi care a fost acel secret cinematografic?
Secretul la film este că cea mai scumpă achiziţie din tot filmul erau scrisorile lui Ludovic de Bavaria. Au costat mult, dar nu le-a filmat, se aflau într-un sertar dar el ştia tot timpul cât filmează că scrisorile acelea intime sunt acolo. Cred că toate filmele au un secret al lor, probabil ca toate lucrurile, ceva ce doar noi ştim. Uu spectator sensibil îl simte, şi se întreabă de ce persoana a făcut filmul acesta, sau de ce spune aşa? Pentru că este ceva la care s-a gândit şi el. Nu ştiu, e ca secretele lumii, enigmele lumii.
La aceste filmări ai fost la Roma, la Cinecittà, sau la castelul Neuschwanstein?
La Cinecittà. Şi după aceea m-a invitat la el acasă, m-a invitat cu actorii, i-am văzut pe cei din „Ludovic de Bavaria”, erau în faţa mea. Am scris despre ei.
Articolele unde apăreau?
În „Contemporanul”, şi după aceea în „România literară”, unde mi-au publicat mai multe… Eu am avut un traducător ilustru în România, pe Jean Grosu, el îmi publica poeziile pe măsură ce cărţile mele apăreau.
Iar acum nu te tentează că revii la vechile dialoguri, interviuri sau cronici pe care le-ai publicat cândva?
Nu. Tot ce am făcut ieri nu mă mai interesează azi. Şi aici e povestea cu cartea. Cel mai mult mă interesează ce au simţit ceilalţi, într-adevăr, sunt curioasă şi mi se pare că nu este vorba despre mine ci despre ei. Şi de asta le citesc cu plăcere. Nu mă interesează decât poveştile mele, de vise, noaptea, când evoc lucrurile care mi s-au întâmplat, dar nu simt…, simt numai derizoriul lucrurilor şi faptul că trecem aşa, Hubert Reeves, ca o pulbere a stelelor ce suntem şi, ţi-am spus, cel mai mult îmi place ce a spus că bunicile noastre sunt stelele. Fiindcă noi suntem pulberea stelelor, şi pulberea mă interesează, ce este filtratul, Lumina. De asta şi oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă şi pe care nu o să-i mai întâlnesc niciodată, şi negresa care a trecut şi îmi aruncă un zâmbet este pentru mine tot atât de importantă ca Pasolini, Visconti etc.
Hai să facem o mică recapitulare, foarte pe scurt să trecem prin faţetele personalităţii tale. Poetă, de ce poetă?
Eu nu sunt poetă. Nici nu ştiu ce e asta să fii poet, îi recunosc doar pe poeţii pe care i-am citit. Eu am scris nişte gânduri şi nişte senzaţii. Asta e poezia mea, şi asta a mai „plăcut” la câţiva oameni şi gata. Am o stare interioară în care văd frumosul în fiinţe. Când văd grotescul atunci sunt atât de tristă că vreau să mor pe loc. Când aud că mor oamenii pe mare eu vreau să mor oriunde aş fi, să nu mai aud că mai există aşa ceva pe lume. O nedreptate mă doare. Poate că vocaţia mea nu a fost cea de poetă ci de revoluţionară. Uneori regret că sunt prea bătrână, pentru ca să fiu revoluţionară; dar nu-mi place lupta, sunt şi din lumea asta dacică, vreau pace pe pământ. Când oamenii se supără, se ceartă mi se pare ceva teribil, oare de ce se ceartă ei? Cornel Ungureanu a spus exact, că nu sunt critică, sunt doar sedusă, sunt sedusă tot timpul de spiritul unui om, de privirea unui om, mă simt în legătură cu oamenii de pe pământ, nu îi văd diferiţi de mine. Ştiu că avem acelaşi destin. Fiul lui Cornel, Dan, pe care eu îl admir grozav, pentru mine este ca un model al culturii care mai rămâne şi îl recomand la toată lumea, cu el am fost în multe locuri la Paris, unde erau scriitori şi artişti, el tăcea şi dintr-o dată spunea: „Oare de ce francezilor le place tot ce e putred?”, ştii brânza, de exemplu, de altfel multe alte lucruri pe care le-a evocat…, toţi au rămas surprinşi. Mi-a scris într-o scrisoare ceva foarte frumos, a spus că şi eu ştiu să vorbesc la fel, de la opincă până la vlădică. Şi pe Hadrian îl văd la fel.
Apoi de ce traducătoare?
Asta pentru ca să înţeleg mai bine… Când citeam o poezie într-o altă limbă, din cele pe care le-am învăţat, din fericire, nu le-am învăţat pe toate, pentru că am avut o colegă care ştia 20 de limbi la facultate, toate limbile orientale. Avea numai asta în cap, pentru că după aceea nu a fost grozavă… Sau a fost un lingvist francez care a ştiut 50. Spunea că mor limbile. Şi acum este un profesor brazilian care vrea să pună pe internet toate limbile pământului, şi e în vârstă, dar e pasiunea vieţii lui şi se înconjoară cu oameni cu care să lucreze la acest proiect, e ca o cetate să faci toate limbile pământului. Ce bine ar fi ca să vorbim aceeaşi limbă şi toţi să trăim frumos. Da, sunt sensibilă la cuvânt, la cel care vine. Prin carte am învăţat cuvintele şi am vrut să înţeleg, l-am tradus ca să-l înţeleg mai bine. Dar în acelaşi timp ştiu că traducător înseamnă şi trădător, dar fără să existe traducător nu am fi ştiut nimic despre ceilalţi. Cum au scris, de pildă, chinezii, Li Tai Pe, şi toţi taoiştii, şi Confucius, care vorbeşte aşa de frumos. Ţi-am dat paginile lui despre prietenie şi ale lui François Cheng!? Ei, aşa concep şi eu prietenia lumii, nu doar între prieteni.
Când cauţi cuvântul… Cum e procesul de a căuta cuvântul care să exprime adevărul?
Niciodată nu m-am gândit la nici un fel de tehnică, asta a fost şi diferenţa mea cu toţi lingviştii, că ei sunt cu tehnica şi nu sunt cu simţirea, merg pe alte unde, care nu ştiu ce sunt, în orice caz când citeam în copilărie cărţile despre Eminescu, şi nu numai pe el, aveam zile când eram foarte tristă şi necăjită, de cât de urât s-au purtat oamenii cu omul acesta care spune cuvinte atât de frumoase.
Apropo însă de dialogurile dintre Cioran şi Beckett…
Beckett şi Cioran numai despre asta vorbeau. Niciodată nu am fost obsedată de tehnica scrisului.
De fapt doreai să comunici în traducerile tale o stare…
Da, senzaţiile pe care mi le dau alte lumi, alte priviri asupra lumilor.
Şi ai avut, apropo, în acest drum al traducătorului şansele unor întâlniri?
Am întâlnit o nepoată a lui Unamuno, profesoară şi ea, cu o minte sclipitoare ca filozoful, bunicul ei era fratele lui Unamuno. Şi acum ne scriem.
Care sunt după părerea ta traducerile cele mai consistente, mai reuşite pe care le-ai făcut?
Cea mai frumoasă traducere a mea a fost înainte de a pleca din România, o carte a unui cubanez, Edmundo Desnoes, în care povestea tot destinul unui om în schimbare, în procesul acesta istoric. Autorul este un critic de artă care mi-a plăcut. Eu nu pot să traduc nimic care nu mă atinge în profunzimile fiinţei, nici nu pot să fac un film la comandă, ca americanii… Ştiu asta şi despre Bergman, când a fost în America a suferit. Când sunt cu echipa care filmează, mai mult tineri, le spun: „Băieţi, după mine!”, atunci se întâmplă ceva între noi, o legătură, o aventură comună. Asta îmi place. Deşi nu sunt pentru marile aventuri, nu sunt făcută pentru ele, nu îmi plac luptele, certurile, ci această spumă a existenţei, cum spune Boris Vian, pe care am simţit-o în cărţi şi pentru care le-am tradus.
Dar cum ai ajuns la acei scriitori pe care i-ai tradus?
Prin faptul că am făcut istoria literaturii comparate şi am învăţat-o, deşi aveam deja un gust format, nu am făcut altceva decât să citesc toată viaţa şi să gândesc. Mă văd aplecată pe o carte, nopţi întregi, ce am făcut eu în viaţă de fapt a fost să citesc vieţile celorlalţi.
Revelaţii?
În primul rând nu ştiam mare lucru despre Elveţia şi l-am întâlnit pe scriitorul Ramuz, care a descris Elveţia. Atunci i-am căutat, i-am cunoscut pe profesorii de la Universitate, pe importanţii profesori Starobinsky şi alţii. Ei m-au îndrumat să traduc scriitori elveţieni. Ramuz m-a interesat pentru că a descris Elveţia profundă, dar nu îl ştiam, înainte, vezi, şi Universtăţile îşi au lipsurile lor, şi atunci am spus că eu trebuie să îl traduc, ca să intru în universul acesta, dacă vreau să rămân în Elveţia, pentru binele meu. Am ales cartea „Frumuseţea pe pământ”, care e asemănătoare cu Jean Bart, „Porto Franco”. E aceeaşi temă. E scrisă cu mai mare vigoare şi profunzime de Ramuz şi de asta sunt foarte bucuroasă că am putut să o traduc. A fost primul lucru pe care l-am făcut şi aşa am înţeles mai bine spiritul elveţian.
Regizoare. De ce regizoare de teatru?
Pentru că mergeam foarte mult la teatru când eram studentă. Am cunoscut nişte oameni de teatru importanţi, pe Ciulei, pe Toni Gheorghiu, pe Ovidiu Bubulac, aproape pe toţi regizorii din epoca anilor ’60 care şi ei erau cu teatrul, cu tradusul. Nu se poate ca atunci când ai un acelaşi fel de activitate în cap şi în fiinţă să nu îi întâlneşti. Mi se pare şi normal. Cum se întâlnesc sportivii, sau cum se întâlnesc beţivii, tot aşa, pasiunile te fac să mergi înspre cei care au aceleaşi interese, nu? Şi noi ne-am întâlnit tot de asta, ca într-o beţie. Pentru că mie mi-au plăcut filmele tale, pe tine te-au interesat filmele mele şi nici nu am mai vorbit despre ele ci am simţit că ce ai făcut tu mie îmi corespunde şi că ne cunoşteam… este o cunoaştere în plus, asta e tot. Mergeam tot timpul la teatru, şi traduceam mai mult pentru mine „Cuvintele divine” de Ramón María del Valle-Inclán, nici nu ştiu dacă redactorii nu au aruncat traducerile pe care le trimiteam, lucram atât de mult încât nici nu aveam vreme să mai ajung până la editură. Le dădeam, pentru mine era important momentul în care traduc nu unde ajung ele, dacă mai ajung. Toţi mă întreabă: „Unde sunt filmele tale?” Rămân un timp la Cinematecă şi într-o zi o să fie unul, exact ca mine, care o să spună: „Îmi place”, cum mie mi-a plăcut câte o carte, am rămas trăznită în copilărie de „Cuore”, şi am plâns, pe „Paul şi Virginia”, m-am dus în insula de unde era autorul, în amintirea copilăriei. Teodoreanu de asemenea îmi place, mă emoţionează cum descrie copilăria. De ce nu îl traduc pe Teodoreanu, că nu e nici o carte despre copilărie din câte am citit aşa de frumoasă? Nu există atâta prietenie ca în volumul I din „La Medeleni”, e frumoasă toată, despre copilărie un adevăr mai mare nu există, cum se joacă copiii, cum se întâlnesc, cum se năucesc unii pe alţii.
Şi ce cauţi atunci când pui o piesă în scenă?
Caut senzaţiile pe care le-a avut probabil autorul, ca să mă apropii de el, să-l înţeleg. Nu îmi pun niciodată întrebări teoretice, aici e diferenţa dintre criticul de artă şi cel care e subjugat. Eu sunt subjugată şi probabil că viziunea autorului mă interesează când citesc o piesă. Scriu, dacă pot spune la fel ca Nego (Negoiţescu, al cărui portret al Anei îl primisem şi îl ţineam în mână în timpul interviului urmând să-i pun o întrebare pe care nu am mai ajuns să o formulez – nota V.B.) eu scriu ca şi cum aş fotografia, probabil că aşa este. Nu ştiu, îl cred pe Nego.
Şi traducătorul şi regizorul merg înspre autor…
Să-ţi spun un lucru, eu mă găsesc traducătoare în toate felurile. Ca regizor, ca traducător, ca profesor. Eu traduc în cuvinte senzaţiile mele sau impresiile, sau viziunile, acum vezi că e o altă lume, că nu mai e filmul care domină lumea ci faptul că oamenii îşi comunică toate prostiile între ei.
Internetul, da.
Asta pe mine deja nu mă mai interesează, eu am înţeles că este o altă formă a expunerii visurilor tale, sau prin visurilor celorlalţi, în sensul că am această putere de a admiraţie, prin admiraţie. Şi terminând cu toată povestea asta, la Paris erau nişte bătrâni, o familie, Pascal, i-am făcut un portret filmat acestei doamne, care erau vecinii mei lângă Cişmigiu la Bucureşti, şi seara când veneau, Leo şi cu Betuş mă strigau, ieşeam pe balcon, mă chemau la ei sau ei urcau la mine, dar mai mult mergeam eu la ei. Într-o zi au plecat la Paris şi de acolo mi-au scris: „La Paris toate fetele se îmbracă ca tine, şi gândesc aşa ca tine”. Era prin ’68 când am ajuns la Paris şi le povesteam: „Azi am întâlnit o fiinţă extraordinară, în metrou, care mi-a spus două vorbe, sau mi-a zâmbit”, după care venea o altă prietenă de-a noastră, care stătea lângă ei, ea le povestea toate grozăviile pe care le-a văzut într-o zi, şi ei mureau de râs. Ţin minte că ei au sesizat asta şi aşa mi-au şi spus şi aşa am înţeles şi eu că m-am întâlnit cu oameni pentru că îi iubesc, îi admir, mă mir, şi toate sunt într-o mirare continuă, şi văd partea luminoasă a fiinţelor, care e importantă pentru mine şi mă ataşez de partea asta. Istoria nu mă interesează, după cum nu mă interesează că au existat toate războaiele, pe care le urăsc pe toate împreună. Poate că ţi-am mai spus, şi îţi mai spun odată, m-a întrebat o ziaristă de la Buenos Aires despre Borges, că vrea să mă cunoască, că a înţeles că eu ce fac fac din dragoste în filme şi că pe unii i-am cunoscut, cum a fost violoncelista Aurora, care a fost o minune în viaţa mea, cu care am fost la Veneţia ultima dată, plecam ca să găsesc drumurile unde nu sunt turişti pentru ea, era mai în vârstă, în timp ce ea se urca pe nu ştiu ce scaune ca să-i vadă pe gondolierii care cântau, ştii, muziciana din ea, şi asta o fermeca. Când mă întorceam spunea: „Vai a cântat unul aşa de frumos!” Ea care a cântat pe toate scenele mari ale lumii, şi soţul ei, Alberto Ginestra, care era compozitorul Americii Latine din secolul XX, era fermecată de cântecele gondolierilor. Trebuia să se ridice ca să-i vadă, pentru că în palatele vechi nu există balcoane la Veneţia şi nici nu-ţi dau voie să te urci pe scaune ca să nu cazi. Ea nu ştiu cum se urca la vârsta ei, peste 80 de ani, acolo ca să-i vadă şi să-i audă. Iar eu veneam şi îi povesteam ce am mai văzut prin Veneţia. Acolo la Accademia din Veneţia e ultimul Tiţian, care este de o frumuseţe greu de descris. Fecioara Maria la templu, şi ea e o fetiţă, probabil că modelul era veneţian. E aşa de frumos tabloul! Şi acolo, după Accademia, e un loc unde mergeau toţi scriitorii, artiştii de pe vremuri.
Ar cam trebui să terminăm, văd că te uiţi la ceas, totuşi am o întrebare suplimentară şi te rog să-mi răspunzi la ea. Regizor, Timişoara. Ai fost regizoare la Timişoara, ai montat un spectacol…
Tot traducătoare.
Ai pus în scenă aici un spectacol. Te rog să-mi vorbeşti despre reîntâlnirea ta cu Timişoara. Te-ai reîntâlnit atunci cu fata care era elevă la „Carmen Sylva” cândva?
Da. Nu m-am schimbat niciodată, am acelaşi caracter, îmi plac aceleaşi flori, la fel copacii, ca şi oamenii. Şi nu am avut complexe faţă de Occident, asta graţie cărţilor, pentru că ştiam toate astea şi graţie faptului că în facultate am tradus pentru străini. Aşa i-am cunoscut. Deci nu am făcut nici un efort în general, m-am lăsat dusă de valurile vieţii, iar când m-am întors aici n-am avut sentimentul că am plecat, ci, din contră, că tot pământul e la fel, noi suntem exilaţi pe pământ în fond, marele exil. Când am invitat oamenii la ultimul meu film „Cedrii”, am pus în invitaţie un citat din Ovidiu care spune că „Trebuie să fii atent şi modest când eşti exilat”, şi e adevărat. Despre asta am aflat o poveste teribilă despre care românii ar putea să facă un film, a unei femei care a fost distrusă în Elveţia pentru felul ei de a trăi, de toţi prietenii ei, Maria Popescu. E o poveste despre exil, ce se poate întâmpla unui exilat, unui străin. Dante spune „Şi vei părăsi tot ce ai iubit, şi nici nu poţi să-ţi întorci capul”. Eu nu am complexul acesta că noi suntem la marginea Europei, cum zice în „Craii de Curte Veche” avocatul acela celebru că „noi suntem aici la marginea Europei unde totul e luat cu uşurinţă şi toate valorile sunt răsturnate”. Valorile răsturnate de aici eu le găsesc că au fost răsturnate de ceilalţi, dacă luăm istoria, şi uneori le mai fac cursuri de istorie pe unde trec, prin câte o cafenea, dacă vine cineva îi mai spun cum a fost cu Monstruoasa Coaliţie şi cu tot restul şi cum toţi au venit ca să ia ceva de aici şi că sunt foarte mândră, asta pot să spun, bucuroasă că m-am născut într-o ţară care a fost furată şi năpădită de alţii şi nu într-o ţară de cuceritori. Am oroare de toţi cuceritorii lumii, de cei mai faimoşi. Deci când m-am întors la Timişoara pentru piesa lui Lorca pe care trebuia să o pun în scenă, am venit la insistenţele Adinei Ene Ostoici, fosta mea colegă de şcoală, care era la Radio Timişoara, şi care tot timpul dorise să vin şi să fac ceva, îi plăcea ce-i povesteam, şi cărţile mele, ea m-a prezentat la teatru etc. Ca şi cu cărţile, ca şi cu filmele, ca să înţeleg mai bine despre ce este vorba trebuie să traduc. Deci am tradus şi la Teatrul Naţional din Timişoara, cu Ovidiu Bubulac alături, cu care făcusem piesa lui Sorescu la Geneva şi eram prieteni din timpul când eram studentă şi îl preţuiam, îl admiram. Ovidiu Bubulac, să ştiţi, a fost un decorator unic, despre care Toni Gheorghiu şi ceilalţi spuneau că avea geniu. A murit nu demult în camera lui de la Paris, pe rue des Ecoles, lângă Sorbona; locuia într-o mică încăpere în care avea mii de desene care au murit odată cu el, arse. Am făcut împreună un spectacol la Geneva când am auzit că e foarte greu în România, de Paşti, şi pe care l-am numit: „La Paşti aveţi un gând pentru România”. Iar la Crăciun a fost Revoluţia. La spectacolul nostru au colaborat: Septimiu Sever, din Canada, Vera Lazăr, de la Roma, o fată de la Paris, de la postul de radio France Culture, muzicienii pe care îi cunoşteam, toţi au participat la acest spectacol pe care l-am făcut într-un templu, graţie doamnei Mirabaud, care a fost banchera română de la Geneva. Ea a adus o biserică din Maramureş la Geneva, a făcut un cimitir pentru români la Geneva, era soţia bancherului Mirabaud. Fiul ei trăieşte la Geneva, Pierre Mirabaud, a fost şeful Bancherilor Elveţieni timp de cinci ani. Ea a găsit templul, eu am adus artiştii, am făcut o singură repetiţie şi a fost un spectacol emoţionant. Eu cred că oamenii care au făcut rău nu trebuie evocaţi ca să nu mai revină pe pământ. Spun indienii: răul nu trebuie spus, cuvintele urâte nu trebuie spuse, sunetele oribile nu trebuie zgândărite, pentru că astea ne fac rău. I-am rugat pe ziarişti să nu spună numele celui care făcea rău în România, doar să se gândească la români, să aibă un gând pentru România. Au decorat templul cu panseluţe, era plin de ele, era ideea lui Ovidiu, bineînţeles. A fost un spectacol pe care l-am filmat şi am pierdut filmul. „Nu voi fi niciodată de acord”, o poezie de a mea, dansată şi cântată de o dansatoare franceză, la Paris, care a mai făcut spectacole pe poeme de ale mele. „Nu voi fi niciodată de acord cu moartea semenilor mei, deşi sunt de acord cu propria-mi moarte”.
Iar la Timişoara ai fost înţeleasă?
Eu nu ştiu, era după Revoluţie şi oamenii nu se mai duceau prea mult la teatru, dar cred că da, Cornel trebuie să spună ce îşi aminteşte.
Deci tu rămâi traducătoare în toate formele de exprimare, tu încercând doar să te cuprinzi de înţelesul unui om şi să îl redai aşa cum l-ai simţit tu.
Da, ca să îl înţeleg mai bine. Ca să mi-l apropii mai bine zis.
Asta înseamnă eforturi.

Da, cum să nu. Uite, de exemplu acum sunt tristă pentru Cehov, proiectul meu, l-am filmat şi de fapt nu s-a filmat. Dar în general merită efortul. Este o bucurie. Eu când revăd „Balul pierdut” mă emoţionez de fiecare dată. Sunt oameni care dansează duminica într-un cartier, al 13-lea arondisment al Parisului. I-am adus pe prietenii mei şi i-am filmat cu ceilalţi dansatori, sunt unii care dansează cu atâta seriozitate că nici un actor de la Hollywood nu am văzut mai bun ca ei, sunt pătrunşi de momentul dansului. Eu când vreau să mă binedispun privesc acest film. L-am arătat şi unor italieni care l-au simţit ca mine, vroiau toţi să revadă filmul. Şi eu când sunt mai necăjită zic: „Ia să văd cum dansează ei”. „Dar ce e val ca valul trece / De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece” şi atunci sunt foarte fericită. Cioran a spus un lucru foarte frumos despre Eminescu, „dacă nu l-am fi avut noi pe Eminescu toţi eram mai liniştiţi”. Să fim rămas la Alecsandri. Ei, cam aşa era Cioran, şi toţi trebuie să înţeleagă că Cioran este reprezentatul umorului românesc. Francezii şi-au pierdut demult umorul cu atâta şlefuire, şi englezii… Acum am descoperit cartea unui umorist englez, la Bucureşti, „Despre regina cetitoare”. E bine că există umorişti. (Priveşte la ceas şi sare în sus) Am întârziat mult. Trebuie neapărat să plecăm.