Pentru ocultismul academic, cel de dinaintea masificării numită New Age, Egiptul a fost sinonim cu Mecca cunoaşterii oculte. Spre fabulosul Egipt şi-au îndreptat privirea plină de speranţă şi de recunoştinţă toţi cei care au crezut că vor afla aici, pe pământuri arabe, o fons et origo a tuturor religiilor de pe pământ. Concept metafizic şi metaistoric teoretizat de Guénon, „Tradiţia Primordială” a făcut din Egipt şi din Arabia Felix finişul tuturor căutărilor, iar din filosofia arabă, dovada peremptorie că o cunoaştere pretestamentară a supravieţuit in saecula, umanitatea pierzând-o abia acum printre roţile dinţate ale paradisului ei tehnicizat. O pierdere care a ajutat societăţile iniţiatice moderne să se declare ultimul depozitar al misterului din care s-au născut toate religiile oficiale din arealul care l-a preamărit cândva pe ocultul Azoth. O sintagmă care, în limbaj hermetic, este compusă din prima şi ultima literă a alfabetelor latin, grec şi iudaic.

Sub semnul lui Azoth, discipolii lui Hermes Trismegistos s-au întâlnit în Egipt cu înţelepţii lui Mahomed şi cu preoţii lui Moise. Premiza acestei târzii întregiri a fost, o spune un guénonist român, Mihai Vâlsan, caracterul de „religie imuabilă” (al-dîn al-qayyim) de care se vorbeşte în Coran. Ea atestă permanenţa şi elitismul unei străvechi credinţe retransmisă de profet, credinţă despre care Coranul (30, 30) spune că „cei mai mulţi dintre muritori nu o ştiu”. Arabul qayyim, trebuie citit aici cu sensul de dâim, de ‘permanenţă’, dar şi ca lâ yazûlu (care nu va înceta), sensuri care subliniază caracterul imuabil, de legitate primordială a monoteismului islamic (tawhid), acest „măr de aur” oferit umanităţii, cum o spune Guénon, de tradiţia misterică a vechiului Egipt.

Echivalentul renascentist al conceptului guénonian de „Tradiţie Primordială” a fost cel de prisca philosophia, considerată în quattrocento o sinonimie a revelaţiei originare, a religiei paradisiace retransmisă din generaţie în generaţie în întreg arealul iudeo-greco-latin. Despre ea au vorbit Ficino şi Mirandola, amintindu-ne că cei mai buni filosofi ai Greciei antice nu au fost decât elevii acestei înţelepciuni barbare. Înţelepciune localizată explicit de Numenius în Egipt, acolo unde filosofia lui Platon şi a lui Pythagoras ar fi copiat ideile cărţilor lui Moise. Un Moise pe care Lactantius l-a considerat contemporanul lui Hermes Trismegistus, iar Philon, un discipol al „filosofilor egipteni”, cei „care l-au învăţat filosofia conţinută în simbolurile sacre numite hieroglife, precum şi filosofia din care se trage respectul lor pentru toate animalele, pe care ei le onorează cu respectul datorat lui Dumnezeu”.

Perceput ca un pericol de teologia creştină, acest păgânism subversiv ce risca să nu mai fie nici egiptean, nici grec, nici iudaic, ci universal, a fost demonizat de patristică şi transformat în obiectul unor virulente campanii de persecuţie şi defăimări. În subsidiar, demonizarea gândirii păgâne a avut şi un efect imagologic, ajutând creştinismul să se autodefinească în raport cu gândirea antichităţii târzii. Iată de pildă cum, la anul 601, Papa Gregorius I îi cerea regelui Ethelbert I, primul rege englez convertit la creştinism, „să creşti zelul convertirii [poporului tău], să persecuţi adorarea idolilor şi să dărâmi edificiile templelor”. Cu completarea aceluiaşi papă, că nu „templele zeilor [păgâni], ci doar idolii lor trebuie distruşi”, iar templele „trebuie transformate din locuri de sacrificiu al animalelor pentru demoni în locuri de adorare a adevăratului Dumnezeu”. Ce l-a făcut pe papă să admită spolierea templelor păgâne? Răspunsul stă nu atât în pragmatismul Bisericii creştine, cât mai ales în Vechiul Testament, acolo unde Venerabilul Beda află argumente pentru a demonstra că „însuşi Dumnezeu s-a arătat pe sine poporului israelit şi a permis ca sacrificiile oferite anterior diavolului să-i fie oferite de acum Lui”.

Există în Vechiul Testament un pasaj care face din „spolierea zeilor păgâni” un comandament divin, o aprobare şi o încurajare a raptului şi a jefuirii templelor păgâne. Este vorba de recomandarea făcut de Dumnezeu evreilor în Cartea Exodului (3, 21-22), unde se spune: „când veţi pleca [din Egipt] să nu plecaţi cu mânile goale. Să luaţi vasele de aur şi de argint […] ale egiptenilor şi să le daţi fiilor şi fiicelor voastre”. Pentru a nu părea un îndemn imoral şi blasfemic, întregul pasaj a fost adus în plan simbolic de către Sfinţii Părinţi, care au făcut din îndemnul divin o metaforă a transmiterii înţelepciunii vechilor egipteni către literatura veterotestamentară. În acest plan metaforic, aparent neînsemnatul pasaj a conferit teologiei – cum o arată Origene şi cum o afirmă Ambrosius – liberatatea de a căuta în afara credinţei creştine o înţelepciune naturală, pre-testamentară, comoara de sapienţialitate arheală pe care lumea păgână a deţinut-o fără a o preţui şi pe care evreii ar fi preţuit-o fără a o înţelege. Sau, cum acuză Apostolul Paul: „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, ei [iudeii şi grecii] nu l-au slăvit ca Dumnezeu…, ci s-au dedat la gânduri deşarte [adică la filosofare – n.n.]… S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit”. Ulterior, Sf. Ieronim, a nuanţat anathema apostolică, adăugând: „nu trebuie adoptată opinia greşită că nu se poate apela la literatura păgânilor”, ci dimpotrivă, căci „ea este plină de erudiţie şi de filosofie”.

În linii mari, aceasta ar fi atitudinea întregii apologetici medievale care a înţeles prin „vasele de aur şi de argint” artele liberale, cu precădere filosofia, din curricula medievală. Pentru Adalbold, Episcopul de Utrecht (în comentariul lui la Boethius), ori pentru Manegold von Lautenbach (în Liber contra Wolfemum), teologia creştină rămâne profund îndatorată acestei minunate hereditas antiqua,care a făcut din salvarea ei din Egipt un comandament divin. Inevitabil, au existat şi teologi care nu au recunoscut moştenirea celor vechi, pătrunşi fiind de îndemnul lui Origene, cel din Epistola către Grigore Taumaturgul, 2, de a nu încuraja excesul şi de a nu transforma tot acest „aur egiptean” în „viţelul de aur” al idolatriei păgâne.

Este un risc ce trebuie asumat, vor spune în cor discipolii Sf. Ambrozius, cel care, în Despre îndatoririle clerului (I, 26, 122-124), arată ca reper înspre Moise, profetul care şi-ar fi însuşit „înţelepciunea egiptenilor” fiindcă adevărul Domnului trebuie căutat oriunde poate fi el aflat.