Câteodată calitatea de om al culturii oferă ocazii inedite de întâlnire cu categoria largă a potențialilor – tinerii, pentru care cartea, mai ales literară, constituie la școală, în general, obiectul referatelor ezoterice, împănate cu un argou sofisticat, bune de copiat on-line cel mult. Așa a ajuns domnul Manell, autorul recentului volum „Țipătul Vaginului” (cumpărată la început de voyeuriști, ca să descopere că documenta cazurile autohtone Me Too – demonstrarea prevalenței pe scară largă a agresiunii și a hărțuirii sexuale, prevalent la locul de muncă, axată pe lacune legislative, discriminare și prejudecăți), bună de făcut valuri în media de apropó, să fie semnalat tinerei diriginte a unei clase vocaționale terminale, care a socotit prilejul nimerit să îmbine educația sanitară (!) cu informația contemporană revizionistă, atitudinile constructive și alte cerințe ale modelării personalității subiecților într-o oră progresivă de dirigenție. Cu oarecare tergiversări, a obținut acceptul autorului și evenimentele s-au precipitat.
La ora fixată domnul Manell, îmbrăcat ușor într-un costum de in, cu borsetă în bandulieră, a descins din taxi și a pătruns în clădirea venerabilă; un elev de serviciu bine instruit l-a identificat și s-a oferit să-l conducă la direcțiune. Inspirând atmosfera vetustă a coridoarelor neschimbate de… mulți ani, a intrat în biroul directorial unde a avut parte de un dialog de întâmpinare circumspect din partea conducătorului instituției, vizibil contrariat de ambiguitatea cărții musafirului.
– Între noi fie vorba, a zis el, comentariile pe care le veți provoca și propaga vor lua o cu totul altă direcție decât așteptați… Chiar extraliterară.
– Poate ar fi trebuit să vin cu un critic, a sugerat oaspetele, să descifreze contextul. Oricum, v-am adus un exemplar, cu dedicație; vă rog să-l primiți ca atare!
– Mulțumesc, firește; iar preambulul o să-l facă diriginta, a precizat celălalt, s-a pregătit; s-ar putea să mai asiste și câțiva dascăli interesați.
Sosirea doamnei profesoare, anunțată prompt și dânsa, a pus capăt discuției. Vădit emoționată de calibrul autorului, l-a invitat s-o urmeze pe coridoarele clădirii, în timp ce recita un expozeu al școlii, particularizat la catedra ei (aria curriculară „Limbă și comunicare”), fără a neglija științele socio-umane, atât de necesare realizării idealului educațional… din păcate rămas în suspensie la intrarea în cabinetul frumos amenajat, cu vitrine la perete, tablouri ale personalităților și o catedră împodobită cu flori. Elevi în picioare, rumoare. În fine, clasa anonimă de liceeni s-a instalat în bănci și doamna profesoară a început să citească prezentarea, întreruptă de intrarea a doi colegi ce s-au scuzat că au fost reținuți, după care s-au îndreptat spre fundul clasei, unde mai erau locuri libere.
– Cum tocmai spuneam, a reluat vorbitoarea, avem ocazia de a îmbina armonios unele aspecte specifice educației sanitare cu propria voastră experiență extrașcolară, în pregătirea pentru viață a tinerei generații. Am alcătuit un referat prin care să trasăm liniile directoare ale dezbaterii noastre. Vă rog să ascultați, nu e lung ca o lecție!
Într-adevăr, referatul citit cu intonații semnificative a constat în câteva spicuiri de presă, asezonate cu trimiteri la bibliografie și citate din comentariile pe Internet.
– Dau cuvântul autorului, a anunțat profesoara.
Neașteptat sfios, domnul Manell a început cu a declara că scriitorii vorbesc mai greu în public, arta lor desfășurându-se în intimitate, anevoios, cu incertitudini și reveniri.
– Totuși, l-a întrerupt diriginta, subiectul cărții este foarte real și actual… A cerut, fără îndoială, diverse contacte… caracteristice!
Clasa a chicotit.
– Vreau să zic documentare, a revenit ea.
– Firește, am fișat mult, a mărturisit autorul… de pe rețele sociale… inclusiv balcanice. Plus unele discuții… știți, uneori intime… că nu ducem lipsă de hărțuire masculină. Mi-ar fi, totuși, mai ușor dacă ați pune întrebări… Un colocviu spontan!
După câteva clipe de tăcere, un elev a întrebat:
– Cât câștigați?!
– Pavele! a exclamat diriginta.
– Nu, e firesc, a intervenit invitatul, sunt la răscrucea opțiunilor. Profesia de scriitor nu este una bănoasă… ca avocatura… constituie o vocație, care la noi are audiență eminamente infimă… Câți dintre voi citesc? Afară de literatura școlară? Așa că foarte puțini trăiesc din asta, trebuie să presteze încă ceva. Pentru o carte oarecum vândută, precum a mea, câștigul mi-ajunge de-o cafea!
– Oo! a reacționat clasa.
– Aveți cont pe Internet? s-a ridicat o adolescentă.
– Sincer, mărturisi domnul Manell, am fost nevoit, nu doar profesional… Interacționezi cu multe persoane, obții informații… Ai iluzia apropierii, prieteniei, dialogului… Pierdere de timp. Am trei conturi pe rețele dar frecventez moderat.
– Și pe telefon?
– Pe telefon nimic, am unul clasic.
– Vai! exclamă eleva, dezolată, în consens cu ceilalți.
– Vom avea și tema rețelelor de socializare, a intervenit doamna dirigintă, când vom invita un specialist media. Acum vă rog să ne limităm la prezent!
Ridicat din prima bancă, un elev scoase o carte format de buzunar și o arătă:
– Ce credeți că înseamnă toate acestea, întrebă tânărul. Așa-i că e extrasuper?
– Să văd, ceru cel chestionat.
Coborî de pe podiumul catedrei, luă placheta, o frunzări: autor necunoscut, titlul – „Anonim la cules de amulete” – nu spunea nimic… deschise la întâmplare și citi descrierea prolixă a unui cantautor rătăcit… ezită, se duse către banca laterală, puse cartea pe ea și răspunse:
– Nu-l cunosc… va trebui să mă informez… și să-l citesc.
– Dar e publicat!
– Sunt edituri… puzderie… pe spezele autorilor.
Reveni la tânăr ca să-i dea volumul, el insistă:
– Ce credeți despre cantautor?
Apoi foiletă cartea, ca să constate:
– Fila însemnată nu mai este!
– Imposibil!
Posesorul arătă contrariat urma unei rupturi.
– Am văzut eu când ați rupt-o, se ridică o fată. Când ați pus-o acolo.
– Situația devine penibilă, exclamă domnul Manell, retrăgându-se la catedră. Doar n-o să mă perchiziționați… din cauza unei maculaturi! Poftim, îți dăruiesc un volum de-al meu, dacă crezi că merită compensația!
S-a ridicat doamna dirigintă și a intervenit cu toată forța instituțională; pesemne nu a conciliat părțile, dar a făcut liniște.
Cu asta întâlnirea a luat abrupt sfârșit și adulții au părăsit sala de clasă; pe coridor, scriitorul a fost poftit în cabinetul profesoral, pentru protocol.
– Sunt foarte grăbit, a mărturisit el. Și dezolat…
– Nu se poate, au exclamat gazdele. La noi protocolul e obligatoriu! Insistăm!
În spațiul îngust destinat catedrei de română era deja întinsă o masă asortată cu pateuri, sucuri, pahare din plastic și un termos cu cafea.
– Doar o cafea mică, a cerut oaspetele.
După care s-au risipit toți prin încăpere să-și consume preferințele.
– Totuși, a vorbit un dascăl scund, parcă reluând conversația, la noi, evident, legislația este ambiguă, dovezile – aproape imposibile iar tradiția „lasă, că a vrut și ea!”… tradițională!
– Scuzați, nu mă pot antrena în dialog acum, s-a eschivat domnul Manell. Pur și simplu am momente de confuzie, de trecere în altă dimensiune… Foarte scurte de altfel… Dar există. Permiteți să mă retrag!
Ceea ce făcu, spre contrarierea gazdelor; doamna dirigintă se grăbi să-l însoțească până în holul intrării, își luă formal rămas-bun și plecă.
De pe treptele clădirii scriitorul comandă telefonic un taxi și continuă să contemple în gol scuarul de peste drum, până ce un claxon nerăbdător îl atenționă. Automatismul reîntoarcerii la cuib funcționă până în holul locuinței, unde lepădă haina în cuier și încălțările dedesubt înainte de a trece să se așeze la biroul din sufragerie, dominat de veioza extravagantă, în formă de crizantemă, cu nenumărate petale strălucitoare translucide, o dată aprinsă, crea o sferă protectoare iar frunza lungă dezvăluia inscripția unei maxime: „Trăim în întuneric, facem ce putem, restul e nebunia artei”. Își turnă un pahar de tărie; aruncat pe gât, efectul îl teleportă între două clipe anume să contacteze altceva – o clădire imensă, poate închisoare, fiindcă ferestrele aveau gratii, poate instituție, ușile deschise dezvăluind birouri, câteva acoperite cu pături ce-i produceau spaime, coridoare podite cu nisip pătat, apoi poteci din dale, tapetate cu foi boțite, ce se fărâmițau sub pași, cărora trebuia să adauge ceva… extrase involuntar un ghemotoc pierdut în buzunarul sacoului; desfăcut, percepu, dincolo de vedere, versete crude, scrise de mână cu minuscule ce nu voiau să se mărească – scrisul nereproductibil al altcuiva.