Tot ce anticipează e avangardă. Iar cărțile marilor literaturi europene pot deveni, prin noi, pasionații lor cititori, obiecte miraculoase, uneori rod al experiențelor inițiatice, oricum literatură exportabilă de cele mai multe ori. Mai recent, rosturile poemului neomodernist evocă împlinirea intimității extinse de la stadiul de a fi fost simple introspecții,. Eliptic ori oracular, metaforic ori antitetic, sondând imuabilul, mobilitatea social-spirituală sau numai armonia ori contradictoriul imperativ, stilul poematic dă mereu târcoale substanței primordialului, cuvântul e poezia, viața e poezie, natura cuvântului e natura filosofiei, estetica nu îngăduie perversiuni.

Iată că navigarea pe mările necunoscutului nu-i încetinește periplul poetei Luminița Zaharia. Pentru că însăși viața în devoțiunile cuvântului a acestui talent al literaturii noastre post 2000 reprezintă pragmatismul cel mai aplicat, dacă ne propunem un popas analitic. Acum consemnăm apariția noii sale cărți, Un like de la el, însoțită de elogiile  de pe copertă ale lui Horia Gârbea (Dej, Editura Neuma, 2026, 132 p.), o carte ispititoare pe de-a-ntregul, un volum trecut prin grila unei metafizici învederată ca idee de evoluție continuă a dubletului vis-real/realitate. Altminteri avem aici un marș triumfal de cuvinte macerate în creuzetul ironic-sentimental prin care eul auctorial țintește perfecțiunea. Ei, și dacă nu sosește, vizionarea statutului privilegiat al refuzării istoriei ca sens, cum ar zice hermeneutul, ne va copleși ca predestinare. Și vine, derutant, hirsutul: Totuși, privește,-te, dom’le, că mă fac extrem de gelos idealul imuabil și mai cu seamă fusta progresistă (hum!) a protagonistei, întind mâna și mugurii pașol na turbinca! După o altă pauză (de cogitație) încerc să înțeleg că poemele, majoritatea, sunt pătrunse de un elan expresionist, de un vitalism augural. Se pare că viitorul e singura transcendență (citând din dacă & parcă: „ce nu cunoaștem mai mult/ne doboară/ca o lege abrogată/în secret“), că naturi (interioare & exterioare) reproduc lumea, că năzuințele sunt pofta uriașului din poveste transformată în pulbere irizată. În vreme ce starea angelică a cărnii poemului merită, desigur, o zăbavă în plus, doamna poetă este frumoasă dar frumusețea versului ei este inițiatică. Numai că unicitatea esenței amenință viitorul deja dezbrăcat de pudoare: „eu pe tine te știu de demult/de dinaintea nașterii mele/tubești așteptatul miracol/împlinirea unei germinări fastuoase/s dorințelor mele/ești solul unui ticăit/de inimă, de nenumit,/ce mișcă soarele/și celelalte stele.“ (te știu).

Poemul are, iarăși firesc, vibrația sa senzuală, versuri erotic-tulburătoare, însă, devin spulberări disolutive, nimeni nu știe mai bine decât eul scriptor cum să pună inimi la fript („iubirea e o divagație poetică/pentru cei care scriu//nu-i credeți când spun că îi doare/deși e fooooarte posibil/să-i doară mai tare/decât pe nonpoeții care chiar știu/să iubească“, citim într-o divagație poetică), să (i)lumineze ori să întunece. Germinarea e îmbrățișarea vieții și a morții doar că dezambiguizarea nu schimbă, doar permută, execută, arghezian sută la sută, pura depășire a temporalității. Dar cum e greu să reiterăm că ar fi vorba de o imagistică a materiei, poezia e aceea vinovată de necruțarea vremii. Însă alegorizarea nu ține locul declarațiilor de amor (în decor!) și totul trece iar la procedura marii înfrumusețări, instinct infailibil. Sonoritatea e disipată, rezonanța mitică foarte activă, iar integrarea liniștită. Singură femeia (mit al miturilor, poartă sânge-n instalație) are grija viitorului: „vârsta nu e un număr/într-o lume fără clepsidre/nisipul s-ar scurge spre mare//vrsta nu e o stare/tot ce am trăit/nu se contabilizează/nu se-nchide-n seif//într-o lume justă/numai rândunica ooartă fustă/oamenii umblă goi/așa ca noi/pe o potecă pavată cu stele/către un glorios infinit“ (nu e un număr).

Luminița Zaharia întreține pulsiunile purgatoriului virtual, utopia revarsă realitatea în toate diabolizantele nuanțări ale vreunui like straniu, inițial simpatetică, în ceea ce echivalența aceluiași eu auctorial, valoarea asociativă a sensului, dospește versul. Substanța poemului dizlocă atitudini de exaltare, poeta trăiește între conexivele publifobii, poemul trebuie să contribuie la modelarea comportamentală. Potențialul de manipulare (sunt, deci trebuie să supraviețuiesc!) derivă dintr-o multitudine de imagini ale ereziei metaforizării. Ironia/autoironia anulează discrepanțe, exultă masculinizând sensuri și etape metamorfotice (iată un citat din poemul în ADN-ul lui: „în ADN-ul lui se bat vikingii/dar și un Shakespeare versuri tricotează/atomii lui reuniți în splendoare/se-ntrec las cross, se dedublează/o Shakira șoldurile-și frânge/un vampir zălud îi bea cu sete/elementele figurate/din sânge/în arealul lui jelesc fecioare/neșansa de a-l îmbrățișa/dar poate/în evii următori un zeu va face/după mult studiu aplicat, dreptate/“), dă târcoale implacabilului, execută dezerțiunile eului extravagant. Textul e o amforă, nu o poți sparge fiindcă fragmentele devin firimituri, aidoma dezintegrării uranifere, totul e un ludism avertizor, cu o determinare atributivă. Experiența estetică devansează convertirile sentimentelor, viziunea este regenerată. Detensionări ale sufletului candid exprimă cathartic  un vast poiesis planetar. Până și dragostea poate fi o clară perspectivă a consecințelor: „cum să fac să te doară de tine/să te vezi în oglinzile mele/cum erai înainte de scenă -/cap în nori, șezătoare de stele?//cum să fac să te doară de mine?/m-ai văzut o secundă, atât,/dau trei vieți pe secunda aceea/totul fals e acum, și urât//cum să fac să te doară de noi/alipiții prin semnul egal/telepatici, miscibili, zdrobiți/în acest aliaj din dantelă-metal?//visul meu s-antrupat, prima oară!/spune-mi, V, cum să fac să te doară?“ (cum să fac să te doară). 27

Luminița Zaharia este o poetă a autenticului bine temperat. Cu fiecare volum ea oferă cititorilor liricii contemporane bucurii estetice mereu amplificate valoric de la un eveniment editorial la altul.