Trecuseră câteva luni bune, de când Toader şi Fredy se înapoiaseră de la Gödöllo. Bănişorii strânşi, încet, încet le va schimba viaţa. Da, Maria rămăsese în continuare să lucreze la bucătărie, în nici un chip nu reuşiseră să o convingă să vina acasă, la Charlotta. După câte văzuse, adică luxul şi felul de viaţă de la castel, Toader se gândea, din ce în mai des, la căsătoria Mariei. Avea el un plan ascuns, care de mult nu îi dădea pace. Era vorba de Marinică, băiatul voinic, cu stare…ehei…cu poveste veche în sufletul lui de tată. I-ar ajuta să îşi construiască şi ei o căsuţă, acolo, lîngă el și Anița, în spatele casei, unde mai au o bucată de pământ. Însă gândul acesta nu-l dezvălui nici măcar soției sale. Dar dacă ea avea un alt plan?! Femeile astea, fac ce fac şi te întorc pe dos! Acum, că ea era plecată la Gödöllo, să-şi vadă fata, ar fi timpul nimerit să îl caute pe Marinică.

Gândurile acestea îi veniră în grajd, pe când adăpa caii şi cele două vaci. Făcu o pauză… Aerul proaspăt al dimineţii îi aminti, deodată, de rânduiala de la castel. Era altceva! Dar dacă fata lui are alte gânduri în cap şi nu mai vrea să vină acasă ? Ce-i drept, muncea ea acolo, dar vorba aceea…mai o tavă de argint în mâinile ei, ba un bal…, dar mai bine să nu îşi mai amintească de povestea balului…Nu, Marinică era foarte bun pentru ea. Şi cu o ţigară de foi între degete, îl năpădiră amintiri vechi, de care odată şi o dată va trebui să scape!
Era prin 1836, înainte de nunta cu Aniţa. Nu avea nimic al său. Părinţii, abia dacă se ţineau pe ei singuri, dintr-o biată vacă, ţin minte o chema Lampi, darămite să îi mai facă și lui avere …Era fecior tânăr, ce-i drept, ochiadele fetelor nu lipseau! Își dorea o stare mai bună, ce să-i faci, asta-i viaţa!…Parcă o vede şi acum. Era tare frumoasă, bat-o s-o bată norocul, ţigancă tînără, mijlocul la ea ca viespea, cozile groase pe spate, umerii laţi, purtându-şi făloasă fustele colorate, cu mişcări al naibi de femeieşti!
– Hai să-ţi ghicesc vreo două vorbe în palmă, nu te sfii, chipeş eşti, tânăr eşti, noroc să mai ai!
Şi aşa a început povestea. Ochii ei pătrunzători, gura însetată de dorinţe, sînii tineri, ca două mere îi înţepau bluza, de-i venea să-și ia câmpii. Totul se petrecu repede. Ştiuse ţiganca să îl zăpăcească…, ba mai mult, se trezi cu ea borţoasă. Asta mai lipsea! La sărăcia lui, să mai adauge încă una! Ei, s-au înţeles până la urmă să lase copilul, ea se găsea ca măritată, aşa era la ţigani, de mică promisă de familie, la cine să se logodească.. El se hotărî, în schimb, să se ocupe în taină de copil. Şi a făcut-o. Aşa s-a născut Marinică.
Drumul alături de Fredy era o plăcere. Aniţa ţinea în braţe o traistă, destul de măricică, plină cu bunătăţi. Un pui fript, cartofi fierţi şi ceapă gata curăţată, învelită în pânză groasă, să nu miroase prea tare. O felie bună de brânză, Toader o certase, de fapt, erau ultimele bucăţi din putină. Nevasta lui Fredy pregătise un pui fript, strudel cu mere, ceai de tei, ba mai era şi o bucată de speck cu boia. Nu lipseau cuţitul bine ascuţit, sarea, două căni din porţelan, nemţeşti, pe una era gravată o floare de colţ, pe cealaltă, un vârf de munte, acoperit cu zăpadă.
Mirosul lemnelor, proaspăt tăiate, din încărcătura căruţei, aerul curat al dimineţii, mersul frumos al cailor, bucuria de a o revedea pe Maria, toate la un loc, îi umpleau sufletul cu un soi de bine, pe care de mult nu îl mai simţise. Vorbele rare a lui Fredy o mai trezeau dintr-ale ei.
– Bucurie, la tine, Aniţia, dragă, Maria nu ştie de venirea ta. Mult bucurat, la Toader mersul acesta al tău la Gödöllö, unde fata voastră munceşte la greu. Aduceţi acasă pe fata lui şi făcut nunta cu Marinica. Tata fericit, văzut fata lui mireasă, de braţ la ea, până la Altar!.
Vorbele lui Fredy loviră ca un glonte în bucuria Aniţei. Tăcu. Ce să spună? Să scape un cuvânt, fără să vrea? Mai bine tace. Tace, dar gândurile ei merg departe, acolo, unde, într-un colţ de grădină, bunica ei vorbea aproape singură. Era o femeie frumoasă şi înţeleaptă. În vremea aceea se căsătoreau în sat doi tineri, deși părinţii fetei nu erau de acord cu băiatul. Bunica cunoştea bine povestea, dar nu mai putea face nimic. Nici o vorbă a ei nu putea schimba gândurile părinţilor. Atîta că, în grădină, fără să mă vadă, cu privirea înspre foarte departe, într-un timp pe care nimeni nu îl cunoştea, îngâna, aproape cântând :

„ Binecuvântarea părinţilor
Întăreşte casa fiilor
Iar blestemul părinţilor
Risipeşte casa fiilor”

Ţin minte nunta, dar mai ţin minte că, peste câţiva ani, tînăra a murit.. A murit la o naştere, în plînsetele şi ţipetele mamei sale. A trebuit să crească copilul cu ginerele ei, pe care îl blestemase înainte de nuntă. Încet, încet, el a iertat-o.

Dar ce gânduri, Doamne, chiar dacă Toader o dă pe Maria după Marinică, taina sufletului meu va fi cusută şi mai strâns cu aţa neîmplinirii.
Se opriră să mănânce. Până ce Fredy se ocupă de cai, Aniţa aşternuse un ştergar alb, cusut pe margini cu model din flori roșii, proaspăt spălat şi călcat. Îndoitura rămasă, în urma fierului încins era încă proaspătă. Parcă fusese croit după forma mesei din lemn, găsită în drumul lor. Un popas necesar nu numai gândurilor, dar şi gurii.
În dreptul Aniţei se nimeri ceaşca pictată cu floarea de colţ.
– Cum se spune la voi, la nemţi, la „floarea de colţ ” , îl întrebă pe Fredy.
– „Edelweiss”, fu răspunsul şi privirea lui căuta o zare, la care nu mai visase de mult. Pentru un moment, din ochi îi dispăruse severitatea datoriei. Coborî această mică bucurie în suflet. Acolo, lângă alte, puţine poate, mărgele de lumina.

Pe măsuţa dinspre geam stau, una langă alta, două caiete învelite în hârtie colorată. Primul, de culoare verde, era cel pentru limba germană. Maria învăţase, deja, cuvintele simple: Stuhl, Tisch, Decke, Tur, Garten, Blummen…Erau scrise ordonat, sub îndrumarea Gretei, care înţelesese că, neapărat, pentru a fi fericită, Maria trebuia să înveţe limba germană. „ Du deştept, trebuie pleci de la bucătăria, geht la Viena!”
Vorbele Gretei îi erau dragi şi-i rămaseseră în minte, ori de câte ori deschidea caietul verde.
Celălalt era de culoare albastră. Cu el mergea, împreună cu Tancea, la profesorul de limbă germană din Gödöllö. Forma deja propoziţii simple, ce-i drept, dar încet, încet, cuvintele se legau între ele, căpătau un sens. Deci, începutul de drum era făcut.
Astăzi se pregătea pentru profesor, tocmai apucase să pună mâna pe caietul închis la culoare, când privirea îi fusese aţintită în parcul din faţa camerei, din aripa servitorilor, asupra a două persoane, a căror prezenţă o tulburară: Nenea Fredy şi mama. Se îndreptau spre intrarea laterală a castelului, adică spre camera ei. Primul gest al Mariei era de a ascunde caietele. „Mama , oricum nu ar înţelege”. Repede, le dosi sub cuvertura patului. Îşi frecă, apoi, mâinile a pagubă. Ce să spună, unde să fugă, ora de germană era peste vreo treizeci de minute. Ar fi avut timp, doar să se îmbrace şi să plece. „Ce mă fac acum? Cum să mint? De ce sentimentele mele curate faţă de mama sunt înlocuite cu o minciună, pe care trebuie repede, dar repede să o inventez? Nu mai sunt eu, Maria, care cu palmele ude de transpiraţie, puneam la cale, cu mama, plecarea la Godollo, înşelându-l pe tata? Ildi îmi spunea că e mai bună o minciună care salvează decât un adevăr care ucide!
Ce să-i spun, că nu vreau să mă mai întorc acasă? Că vreau să scap de mulsul vacii şi de mirosul din grajd? Cât de repede m-am schimbat! Da, cu toate că spăl pe jos şi frec la oale, am atins altă lume. Am cunoscut alte miresme. Am dat de un bine, care încă nu este al meu, dar ar putea fi!”
Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul clanţei. În uşă, Tara, nenea Fredy şi mama. Văzând-o aşa de aproape, noile sale gânduri au plecat repede. Parcă îi era, puţin, ruşine de ele. Venise mama.