Cu prilejul Centenarului nașterii eminentului profesor universitar și om de știință filologică G. I. TOHĂNEANU (cincisprezece cărți, trei volume de traduceri din latină, peste 700 de studii, comunicări și articole, publicate în periodice și varii lucrări…), – Magistrul îndeobște recunoscut în cadrul școlii stilistice timișorene, fondată împreună cu Eugen Todoran, Deliu Petroniu și Victor Iancu, – la Editura Universității de Vest a apărut recent un remarcabil op omagial, parțial cu generic dintr-un vers horațian: G. I. TOHĂNEANU 100: MONUMENTUM AERE PERENNIUS (2025, 560 p.). Volumul, apărut în seria „Biblioteca de cercetare”, Seria Filologie, este coordonat de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Gabriela Radu și Maria Subi, dintre editori mai făcând parte Adriana Ieremciuc, Valentina Mureșan și Iosif Stancovici.

Dintr-o primă grupare de materiale privind necesarele „repere biografice” și „Opera”, dimpreună cu interviul acordat lui George Dinu (preluat din „Orizont”, nr. 29/1987), fac parte evocările semnate de colaboratori apropiați (Claudiu-Teodor Arieșan, Doru Bogdan, Mirela-Ioana Borchin – Dorcescu, Iosif Cheie-Pantea, Simona Constantinovici, Oliviu Felecan, Alexandru Ruja, Maria Subi, George Bogdan Țâra).

Sunt reproduse, în continuare, alte „repere”, precum studiile semnate „de-a lungul anilor”, care evocă fie „exemplaritatea operei” (Dumitru Vlăduț), a unei „personalități distincte a lingvisticii românești” (Vasile D. Țâra), „contribuția prețioasă la cunoașterea și înțelegerea procedeelor stilistice folosite de Eminescu și la studiul stilisticii românești” (Luiza Seche), un adevărat „eminescolog” (C. Ungureanu), „traducătorul magistral al unor opere latinești”, precum „Saturnalia” de Macrobius, „Eneida”, „Bucolice și Georgice” de Vergilius (Marius Sala), „adevăratele revelații”/ „adorabile povestiri” ale cercetătorului lingvist care „de zeci de ani s-a consacrat studierii domeniului de graniță dintre cuvânt și arta cuvântului, al versificației sau al stilisticii” (N. Manolescu), „cercetător erudit și extrem de important privind opera lui Sadoveanu” (Paul Miclău), „întotdeauna un nume în lingvistica și în învățământul superior românesc” despre care „nu s-a auzit încă pe la Academia Română” (Theodor Hristea)…

Investigând din punct de vedere stilistic universuri literare, de la cronicari la mari scriitori clasici și moderni, G. I. Tohăneanu a practicat „analiza lexicologică, cu inserții semantice și stilistice, fiind completată de un punct de vedere etimologic, istoric, precum și de unul larg cultural, în care literatura joacă un rol fundamental.” (Oancea, Obrocea, cf. Oliviu Felecan, „G. I. Tohăneanu: imagini regăsite prin forța recuperatoare a cuvântului”, pp. 87-93). Să amintim câteva din lucrările mereu actuale ale omagiatului la centenarul nașterii: Studii de stilistică eminesciană (1965), Stilul artistic al lui Ion Creangă (1969), Expresia artistică eminesciană (1975), Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație (1976), O samă de cuvinte, în colab. cu Teodor Bulza (1976), Arta evocării la Sadoveanu (1979), Cuvinte românești (1986), Eminesciene (Eminescu și limba română) (1989), Dicționar de imagini pierdute (1995), „Viața lumii” cuvintelor. Vechi și nou din latină (1998), De ce Eminescu?, în colaborare cu Eugen Todoran (1999), Măiastra (2000), Neajungerea limbii. Comentarii la Țiganiada de I. Budai-Deleanu (2001), Scrisori din roase plicuri (2002), Surugiu la cuvinte (2004), Lampa de lângă tâmplă (2005).

Nu de puține ori, în evocările contemporanilor între care se numără foști „alumni” ai Profesorului/Magistrului (precum Ion Marin Almăjan, Livius Ciocârlie, Ion Nicolae Anghel, Florina Băcilă, Iosif Băcilă, Viorica Bălteanu, Liviu Petru Bercea, Doina Bogdan Dascălu, Adina Chirilă, Simona Constantinovici, Daniela Văleanu ș.a.) se amintește un lucru îndeobște recunoscut/ indimenticabil și anume că „lingvistica timișoreană s-a clădit și a evoluat până astăzi în jurul personalității lui G. I. Tohăneanu, iar recunoștința și admirația discipolilor Domniei Sale l-au însoțit și îl vor însoți mereu, chiar și «dincolo de cuvinte»”, altfel zis „unica personalitate din filologia timișoreană cu două supranume atât de onorante pentru un fiu de mare dascăl, Profesorul și Magistrul.”(Mirela-Ioana Borchin).

Figura Marelui Dascăl („Optimus Magister” – I. Funeriu) era, în definitiv, a unui „surugiu la cuvinte” (după propria-i definire), explorator/ „iscoditor” multidisciplinar, „nonconformist” repugnându-i închistarea în tipare și cu o minte limpede „ca o apă ce sapă adânc în piatră de munte” (Simona Constantinovici), generos dar fără a face rabat exigenței, „cu «priză» rară la studenți”, având „simțul selecției” (recte, al valorii), „marea realizare” a acestuia fiind „zecile de generații de absolvenți ai filologiei timișorene, unii dintre ei ajungând, la rându-le, profesori universitari, doctori în filologie sau cercetători” (Livius Petru Bercea). Totodată personalitatea Magistrului este privită și prin sufletul / caracterul Omului care a fost, om al Cetății culturale și dascăl de excepție, foarte apropiat și dezinhibant față de cei pe care îi invita discret „în lumea fascinantă” a cuvintelor românești, cu har poetic în vorbirea aparent simplă, îndreptățind afirmația lui Blaga conform căreia „limba este întâiul mare poem al unui popor” (Florina Băcilă). Avea o caldă dragostea pentru tineri și, evident, acel „halou incontestabil”/ „aura de om al catedrei” (Viorica Bălteanu), iar „noblețea unor asemenea gânduri a fost răsplătită din plin de iubirea cu care studenții au țesut în jurul lui o legendă” (Mirela-Ioana Borchin).

„Eternizat în bronz de un mare sculptor”, artistul timișorean Aurel Gheorghe Ardeleanu (Eugen Dorcescu, v. coperta), într-un bust din 2014 ce se află pe Aleea Personalităților din Timișoara, o replică regăsindu-se în amfiteatrul Universității de Vest, care-i poartă numele, apoi un simpozion, volume omagiale și chiar un premiu național „G.I. Tohăneanu” – toate acestea sunt „însemne palpabile ale pregnantei sale prezențe în conștiința posterității” (Valy Ceia).

Fostul șef de catedră de la Filologia timișoreană, președinte al unor societăți-filiale (de Științe Filologice, de Lingvistică Romanică, de Studii Clasice, conducător de doctoranzi încă din 1970, își începuse activitatea științifică în 1949, la revista „Cum vorbim” al cărei secretar de redacție era, devenind apoi colaborator la „Dicționarul limbii române” și la „Gramatica limbii române”. S-a apropiat apoi de domeniul stilisticii și al poeticii, cu studii despre „evoluția artistică a limbii române”.

Născut la Galați la 7 mai 1923, în familia unui doctor în drept (senator și primar liberal), profesor și director al Liceului „Vasile Alecsandri! din Galați, G. I. Tohăneanu a absolvit acest liceu, prin susținerea bacalaureatului în 1943, clasificat primul din 94 de candidați (comisia de examinare condusă cde Grigore Moisil). A urmat Facultatea de Litere la București (1943-47) avându-i ca profesori pe Constantin Balmuș, Theodor Capidan, Aram Frenkian, N. I. Herescu, Iorgu Iordan, D. M. Pippidi, Tudor Vianu, Al. Rosetti, Al. Graur (mentorul său). Licențiatul în litere și filosofie „magna cum laude” ajunge profesor la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, apoi la Școala Normală, iar de la 1 februarie 1949 funcționează ca asistent, apoi lector, la Facultatea de Litere din București. În 1952 este „eliberat” din funcție, urmând o perioadă destul de grea din pricina „originii sale nesănătoase” (zețar într-o tipografie). Familia va avea domiciliu forțat la Solca, în Basarabia. În 1953, este angajat la o școală generală din Ploiești, în 1954 ajunge la Institutul de Limbi Străine din București, iar în 1955 la Editura Didactică și Pedagogică. În 1956, cu sprijinul lui Tudor Vianu, Al. Rosetti și Iorgu Iordan va fi transferat la Timișoara, unde va deveni fondatorul Facultății de Filologie, alături de E. Todoran, Deliu Petroiu și Victor Iancu. În 1968 obține titlul de doctor în filologie cu teza „Limba și stilul poeziilor lui Eminescu”, din comisie făcând parte Ion Coteanu (președinte), Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Florica Dimitrescu.

Aici, la Timișoara, G. I. Tohăneanu s-a desăvârșit Profesorul căpătând aura Magistrului universitar, a lingvistului, stilisticianului, latinistului, devenind „un clasic în viață (…), printre puținii filologi români care au izbutit cel mai bine să deschidă lingvistica spre zariștea Culturii” (S. Constantinovici). „Pedagog desăvârșit, Magister se înscrie în șirul marilor dascăli ai neamului, cu o morală universitară și o pregătire academică deprinse de la iluștrii săi mentori. A înnobilat filologia timișoreană din ultimele cinci decenii, ridicându-se la înălțimea școlilor tradiționale de lingvistică din Iași, București și Cluj.” (Marcu Mihail Deleanu).

De remarcat că recentul op omagial amintește de cărțile semnate de I. Funeriu, la un deceniu de posteritate (G. I. Tohăneanu – Optimus Magister, Universitatea de Vest, 2017) și de Adina Chirilă & Maria Subi (G. I. Tohăneanu: Non omnis moriar, Universitatea de Vest, 2020), precum și de alte simpozioane și periodice, din care sunt reproduse evocările celor menționați.

*

Partea a doua a volumului (pp. 237-438), fără legătură cu tema omagială, cuprinde studii ale unor critici și istorici literari, stilisticieni, hermeneuți și publiciști, în scrisul cărora se simte atât erudiția cât și spiritul efervescent al Magistrului Tohăneanu, dovadă că școala lingvistică timișoreană, clădită în jurul acestuia, are continuitate, este vie și dusă mai departe, amintindu-ne de un vers lucrețian celebru din „De Rerum Natura”: „et quasi cursores vitai lampada tradunt” (Cartea a II-a, versul 79).

Astfel, Dna Mariana Anghel, autoare a unor cărți în materie, scrie despre „Eugen Dorcescu, universul tematic al Psalmilor miezonoptici” și despre „Mirela-Ioana Borchin. Apa, oglinda fluidă a conștiinței”, iar Florina Băcilă despre „Construcții (cvasi)locuționale asociate cu mărci ale intensității în poezia lui Traian Dorz”. De remarcat eseul de semantică biblică „Onixul în textul biblic – piatră prețioasă sau substanță aromatică” (Cristiana Bujorean), studiile în domeniul clasic despre Properțiu (Eliza Bătrân) și despre „Odiseea” (Alexandra Ciocârlie), precum și despre operele în latină ale lui Dante și Petrarca (Afrodita Carmen Cionchin). Mirela-Ioana Dorcescu scrie cu vocație hermeneutică despre „Secțiunea de aur în poezia lui Lucian Blaga”, Ilona Duță despre „Melancolia erotică și chaosmos-ul în Heroide”, Adriana Ieremciuc despre „Ploaia și fereastra în romanele colettiene traduse în limba română”, iar Ioana-Karina Nan ne propune un studiu de caz despre „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov. Interesantă „scurta prezentare” a lui Costinel-Iulian Partenie despre cartea „Priveliști” a lui Benjamin Fundoianu (ne-am fi așteptat și la un comentariu rezonant privind portretul minimalist al poetului, realizat de C. Brâncuși, ce apare doar pe coperta primei ediții, din 1930, apărută la Editura „Cultura Națională”!). Alte studii sunt semnate de Dan Ungureanu („Româna și lombarda veche. Asemănări întâmplătoare sau origine comună?”) și Mihai Valentin Vladimirescu („Ehyeh Asher Ehyeh. Sens, context și valențe hermeneutice în Exod 3: 14”).

Secțiunea de traduceri din latină și greacă (Ioana Rebeca Pascu, Gabriela Radu, Edith-Adriana Uncu, Adina Chirilă), precum și fragmentele din literatura virgiliană (Maria Subi, Cristiana Apetre, Roxana Casap, Arianna-Alexandra Hușanu, Solomon-Alexandru Dragomir, Ioan-Corneliu Pascu) întregesc omagiul adus și latinistului Tohăneanu („doct și rafinat” – Gabriela Creția), care, prin traducerile sale din Macrobius și Vergiliu, a săvârșit „un act cultural de amploare și de înălțime europeană” (Ion Marin Almăjan).

Arhiva foto din finalul lucrării ne restituie imagini ale omagiatului, cu părinții și soția, cu studenți și colegi timișoreni, cu scriitori, cu diplome și premii, inclusiv Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Comandor din 2000 și cel „în grad de Cavaler” din 2002.

Nu putem încheia prezentarea noastră fără a releva poemul dedicat de Eugen Dorcescu „Profesorului G. I. Tohăneanu”, amintit de atâtea ori și în cele două volume ale Jurnalului.

Adânc de frumosul BĂTRÂNUL DASCĂL, pornind de la o amară ironie eminesciană (v. Scrisoarea I), este nu atât omagiul unui „scrib hieratic”, cu adresă precisă, adus de un „alumn” ilustrului Magistru, cât, în perspectivă arhetipală (v. vol. „Poemele bătrânului – Poemas del viejo”, ediție bilingvă, română – spaniolă, 2010; ed. II, 2012) și un gest de smerenie adus valorilor perene, oricărui „Monumentum aere perennius” în calea Timpului implacabil, o elegie metafizică, într-o disciplinare prozodică amintind de ritualistica formă a pantunului (chiar a rondelului), în stare hibridă:

„Ori recunoască-l, ori nerecunoască-l,

Unul sau altul, el, ieșit din timp,

A dobândit al veșniciei nimb.

Căci nu-i uitat defel Bătrânul Dascăl.

Ba, dimpotrivă, crește an cu an,

În nobilă și pură neuitare.

Ca ins duhovnicesc e tot mai mare,

Cu cât se scurge vremea pe cadran.

Eu, scrib smerit, mereu cu pana-n pumn,

Cu ținta și Scriptura dinainte,

Îl port în duh, în inimă și minte

Pe vrăjitoru-acesta de cuvinte.

Eu, scrib hieratic, vechiul său alumn.”

În totul, volumul omagial „G. I. Tohăneanu 100”, ilustrează personalitatea în efigie a unui ilustru dascăl timișorean – spirit genuin, doctus și artifex,- „eternizată în bronz de un mare sculptor al persoanei umane, timișorean și acesta” și care, „departe de a cunoaște ravagiile entropiei universale, pare a fi din ce în ce mai «mare», mai important, mai «viu» (în sens spiritual), cu fiecare an ce se scurge de la mutarea sa la Domnul” (Eugen Dorcescu).

*Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Gabriela Radu, Maria Subi, G. I. TOHĂNEANU 100 – MONUMENTUM AERE PERENNIUS, Editura Universității de Vest, Timișoara 2025