Dintotdeauna funcțiile dominante ale poeziei lumii  se identifică în exemplul horatian al zeilor binevoitori, „auctius atque di melius fecere“. Dar lumea se înfățișează, fragmentar și selectiv, mai întâi în conștiințele noastre, de autori de literatură, negată sau confirmată, exclusivistă în carențe ori inclusivistă în hiperbole. Poezia, astfel, devine emitenta unui răsfăț, al imaginarului omului identificându-și valențele spiritului creativ în paragrafe disjuncte din planul semnificațiilor metaforelor ordinale. Iar construcția lumii, consonanță configurală, mai cu seamă începe cu poezia, fiindcă „la început a fost Cuvântul“. Și e multă veracitate proiectivă în culturile de azi, un dezmăț funciar, al universului acelei conștiențe previzualizatoare, prin care distorsiuni temporale devin enunțuri de-a dreptul „somatografice“, evocând monada lumii.

Noua școală de poezie de la Timișoara îl are ca mentor, de peste trei decenii, pe Eugen Bunaru. Lirica imediatului, zugrăvirea oceanului lăuntricității, asediul tuturor marginilor, reiterarea situației sartriene de activizare până la disimulare a disecțiilor infrarealului nu ar acoperi întreagă panoplia temelor, în ciuda simțământului estetic perfecționist și limpezit, spre a se evita calofilii sterile și ipostaze maculate..

Din grupul paveldanist actual, remarcabilul poet Eugen Bunaru ne propunea acum câțiva ani un debut, fortificat în presa literară de autenticitatea expresivității, fără prejudecăți, ba chiar cu o directețe de inițiat, a unui talent nativ,  o voce lirică adevărată, Izabela Radosevici. Cu scrisul și imaginarul maturizate și experimentate cu succes în mediul prielnic culturii originale de la Clubul Helion, sub îndrumarea inconfundabilului Cornel Secu (un succes e acela din 2023, anul Convenției Mondiale Eurocon Konflict de la Uppsala, în Suedia), pe Izabela Radosevici, poetă evocând un „real recognoscibil în cotidianul imediat“, cum subliniază coordonatorul Cenaclului „Pavel Dan” al studenților din Timișoara, o intuim chiar în contextura crudă a volumului său, Atelier de reparații umane (ediție îngrijită de Eugen Bunaru, București, Editura Tracus Arte, 2025, 94 p.), carte de ample „eliberări“ anticonvenționale insolitând, aspru și brutal, prejudecata tensionărilor sufletului trepidant, conjectura adevăratelor crizisme ale firii, operațiune din care orice soluție de compromis este exclusă.

Cartea aceasta, cu o prezentare pe copertă aparținându-i amintitului mentor paveldanist, incumbă realitatea metamorfică a unui limbaj poematic facturat cu fermenți originali ai unei de-compoziții vizând întemeieri și căutări de sine. Eul scriptor se insinuează ca un spirit neliniștit, individualitate creatoare, copleșit de funcțiile simbolice ale detaliului unor ciudate „reparațiuni“ („cel mai credibil narator scrie în roz/circuitul sângelui în natură/cum îl varsă unul pe celălalt/în pământul însetat/unde semințele dorm de veacuri/și așteaptă/cel mai credibil narator șoptește albastru/peste solul verde de descompunere.“), amintindu-ne că Blaga afirma rolul sufletului uman după care se orienta natura.

Limbajul liric e truculent, dar nu jemanfișist, edificarea imaginarului are o notă personală deși tabloul e vetust și o discordie aparent rebelă „rupe“ în mai multe părți poemele.

Ciclurile de elaborare ale volumului nu sunt altceva decât secțiuni-poem în vreme ce imagistica devine obsedantă idee cosmogonică. Iată, de pildă, cum, în Paracosm, putridul mineralogramelor dezvoltă paranoid complexul eroziunii. Discursul emulsiv însoțește procesiunea ontologică a unui mecanism de înfățișare imagistică a lumilor paralele: „lanul de grâu/îmbrăcat în ubră/străinul așteaptă//frutti fresh de pere/pahar ciobit/birtul satului/gustul curcubeului/din balta de benzină/nostalgia/o muscă ce linge/ochiul câinelui mort/cocktailul de serotonină/fizionează mecanismul defensiv/păsările migratoare închid ruptura din cer/în mijlocul câmpului/străinul/atom din atomul meu/își ferește privirea sincron//arhitectul marii probleme/camuflat între bețivii din sat/calculează proporția de aur a ondulației/pe care o muscă o va produce/când va cădea în paharul de frutti fresh“ (Paracosmul puricilor).

Valul întâmplărilor, încrâncenat-obsedante, trece printr-o camuflare metafizică. În Portret de familie inconștientul controlează dorința biologică, dinastia omenescului poate fi recuperatoarea unui estetism ezoteric, lanțul epistemologic se sfărâmă în plină perfectă semioză. În mai toate aceste situații ale secțiunii a doua, eul auctorial se „disculpă“ frapant („ești un om bun/de la voință încolo/când nu îți plângi de milă“), mereu gata de „meșterit“ de reparat, întotdeauna pregătit în așteptarea unor remedieri. Disjuncții, însă, în tipologii, deranjează inventarieri, în a treia secțiune, Helionomul, spiritul funcționează cel mai adesea capricios, o lume inversată descurajează grațiile geometriilor, un suicid în imaginarul complexelor devine complicele instabilităților stranii: „ai fost tot/sub observarea mea/într-o zi voi desena/multitudinile unghiurile/liniile tăioase ce s-au dovedit a fi cercul vieții/cu sângele am făcut într-adevăr/un labirint//atâtea case străzi oameni bucurii/atâta inevitabilitate și uitare/odihnește-te pțin în iarba moale/înainte să te trimit înapoi“ (Eu sunt cel ce nu face nimic în timp ce lumea se sfârșește).

Dar o lume a omului ratărilor ipotetice intermediază exerciții ciudate ale existenței?

De la simboliști încoace, a cam răspuns poezia lumii. Și poeții ei, contrariind, valoroși, originali, insoliți mesageri, recrudescenți în testările, tatonările realului. Logic și alogic, în Mitologii și legende personale, alcătuiesc platforma abordărilor  eului scriptor este insinuat tragicul unui acasă al „pământurilor blestemate“ (citând din Apa va ierta neajunsurile: „lăsăm balena să ne înghită/în temple din stomacuri/ne rugîm la zei de lumină/să dea dezlegare la văzut/apa sărată erodează plămânii/oasele/cioburile umane/doar între ele se naște din spumă/un Odiseu csare poate ajunge acasă“), imaginația vioi-gravă irumpe în facsimilări ciudate ale „agentului“ vizual, suspendarea textului lumii înseamnă sfârșitul, interpretarea hegeliană a istoriei între două apocalipse însemnând răsturnarea desăvârșirii:   „dacă podurile ard/ne urcăm în bărcile/pe care tații noștri le-au cusut din arca lui Noe/navigăm prin inimi de balene/cartografiem alt drum//omul pe care îl iubesc cel mai mult/nu știe să înoate/mă fac dukgher/cos poduri între continente/chiar dacă îmi tremură mâinile/când îmi zăresc reflexia//zilele sunt vapoare/ce plutesc în iluzii aerodinamice/noaptea trage linii paralele/non-euclidian/între linia orizontului și paradis“ (Când potopul trece, ne naștem din nou).

Epoca nouă a adus omul la ipostaza hibridului social, erou al utopiei sociale, asediat de aprehensiuni și excrescențe imaginare (Gheorghe Crăciun). Izabela Radosevici nu este o poetă a ilogicului, doar că ontologiile naturalui îi „acordă“ șansa permutărilor constructive. Operațiunea, vag depresivă (în formularea aceluiași Eugen Bunaru), ne amintește, în secțiunea Corp metafizic, de câteva hypogramme, acelea ale lui Saussure. De aceea nici sumbra simplicitate nu poate fi de-compoziție a eufemizării straniului, nici particularizarea contemplației o discreditare a concretului rațional (cităm din Leonard Cohen: „în penitenciarul existenței/funcționarii nu știau nici ei/ce s-antâmplat cu inima/telefonul sună îm gol/la Informații și Deranjamente/scris de mână la intrare//Problemele vor fi remediate cândva/E probabil vina noastră/Am obosit să mai privim“), iar stenograma absenței/absențelor denunță nivele de opoziții până la tumefierea acestei/acestor semiotici ale construitului și deconstruitului. Un spleen al crispărilor și violenței incită nostalgii sufletești dar numai pentru „mistuiri“ antitetice, detaliile rămân investiri ale instantaneității gravissime, câtă vreme liniamentele anti-biografice ale omenescului vor fi denudate în epura altei „periodizări“ a istoriei. Absolutul și imuabilul își imprimă cadențele perceptiv-aperceptive în derizoriul cronologizării organice. Șarpele (Uroboros) fortifică simbolici dintr-o insolită dialectică a imaginarului involt („poduri/râuri/bossa nova/luni la răsărit/prima zi după fericire/scrumul în cădere din a treia țigară/corporatistulb la furat de timp/zâmbet de Mona Lisa/pictat cu dâre de fum răsucite/aruncat indiferent/spre smart casualul în grabă/rostogolit pe ciment/picioare și roți ce scârțâie/minute întârziate/prăvălit în Bega/ca o sticlă cu secrete/în care vei citi doar/spintecă-te/vreau viață//caiace/rațe/minute întârziate/nimic nu doare/până te miști“), cedând inocenței noastre din cotidianul ocurențelor inevitabile. Din nou putridul salută falsul reviriment, lumea pe dos inspiră tipologia corelărilor (desigur papá  Umberto Eco), dezesperările întrețin emergența tuturor mesajelor cu o voluptate sfâșietoare și o emoție de-a dreptul compulsivă. Decompoziția ambiguă alături de predictibila guvernare a metaforei estompează veriga logică, o separă de veriga ilogică, iar destinul unităților formă-obiectc riscă altfel de „semnificări“. Suportabil este și anxiosul „bine temperat“ ori înfățișarea auto-pedepsirii egotice, în schimb rarefacția vitalizantă iscă fadoarea congenitală, tutelează transcenderi: „coconi cusuți de mână/eclozează doar molii//în regatul de poliester și fibre sintetice/aud aripi împreunate/ce se roagă la paiete din plastic/și întregul spectru de culori/în chiorăituri de mațe goale//nu te mai plânge te rog/n-am mai atins ceva real de șase ani/când mi-am înfășurat glezna luxată în tifon//în regatul de poliester și fibre sintetice/moliile prind gustulol cărmii/dacă nu șrtiai că te descompui în timp real/ascultă aripile/cum flutură în extaz/pătură peste trupul cald/bâzâitul sună a mulțumesc//nu știu ce zeu prezidează peste aswemenea foame/dar e frumos/aproape uman“ (2 august).

Evocări în antiteză („cerul face plozi din nori/ce nu au fost niciodată atinși cu blândețe“) înfiripă negocierile ființialului cu starea spațio-vizualului.  În acest fel poezia, fieși în ultima secțiune, Apocrif, cu întreaga ei materie, devine mărturie despre ludismele metafizicilor universului.. O pantonomie a disperării ultimei zile a planetei („ochii care pot vedea“) pare să explice sacrificarea mitologiei omenescului: „amar//înfloresc cruci pe dealurile unde răbdarea planta păpădii/unde copiii fug în vise/lângă ruinele viitorului/și joacă jocul religiilor uitate//cerul face plozi din nori/de ce nu au fost niciodată atinși cu blândețe/și cresc mândri că nu au nevoie să fie iubiți/nu discern durerea/nici când putrezește/arhanghelii amputează vina/din trupul neputincios/a ceva ce nu va fi niciodată//ochii care pot vedea/nu sunt cei pe care i-aș numi frumoși/nu de când moartea stă în poarta aceleiași case de atâta timp/mânecile negre foșnesc/tremorul abia perceptibil al încheieturilor/cauzează ecoul/ce ne țiuie constant în urechi/aproape ți se face milă/când o vezi cum ezită“ (Hainele de duminică înghit petele de sânge).

Strategia autoarei mizează pe un eu scriptor al determinărilor esteticii anti-clișeului, substanța lirică ține, însă, de un tragedian post-optzecist marșând să evoce rostogolirea torențială a noului patos, lumea sintezelor chimiei anorganice și lumea umanului, contrapusă oprimărilor subversive ale distopiei. Mai importantă, activizarea memoriei implică redeveniri metaforei iar acest estetism e, în fapt, o structurare a țipătului tragic al omului.

Volumul confirmă un debut pe care-l aștepta mediul literar românesc, poeta fiind urmărită cu interes în presa noastră culturală. Dar Izabela Radosevici exprimă și axiologia confirmărilor de dată recentă ale Școlii de Poezie de la Timișoara în România și în Mitteleuropa.