Ineditul expresiei face parte din zestrea axiologică a autenticității creației în toate literaturile lumii. Însă nu refuzarea insignifianței ci recuperarea literarității indexează experiența de viață a omului standardizându-și habitudinile la un mod personal, fidel originalității. Avem, aici, un exemplu adeverind că în cultura română elanuri năvalnice se întâmplă de un timp prielnic. Fiindcă afectul poeziei pe care o propune Lidia Asandei este perfect recognoscibilă. E un sens de accepțiune, acela al ascendenței propriei liricități în îndurerările post-romantice ale eului auctorial și acela al descendenței  poemelor coextensive cu formule care încă se mai poartă în plină neomodernitate literară românească.

Din lacrima harfei, II (volum îngrijit, cuvânt-înainte și notă asupra ediției de Florina-Maria Băcilă,, cuvinte însoțitoare de Simona Constantinovici și Adina Chirilă, Timișoara, Editura CosmopolitanArt, 2025, 228 p.) este cartea unui univers crepuscular, la urma-urmelor, o pledoarie denegatoare asupra spleen-ului spațio-temporalului ucigător, o colecție de stihare psalmodiind viața și moartea, dragostea și ura, lupta pentru bine și împotriva răului. Elementul combustiv, un adevărat liant de unifiere, emoționează imersiv, în tonalități sentimentale, un cheag al dorului ultragiind, cumva anti-orfic, armătura senzorialului. Energiile interioare învederează ornările unui suflet destrămat aproape cu totul în reflexiile dorului din oglinzile expresivității cantabile („Pentru un timp mă pierd de mine însămi,/uimită de poemul anotimpurilor./M-am regăsit într-un târziu -/o sămânță firavă așteotându-și dezlegarea…/Oare pentru câtă vreme?/Oare pentru câtă iubire?/Oare pentru cât dor?!“), confruntarea cu același neant al temporalității aduce cu o castă ardere de tot, dragostea iconic-grafică a Sfântului Paul se desprinde din umbra unei semantici umbroase și intră în enunțul simplității anotimpului etern.

Și totuși, nu avem un imaginar al anxietăților, sau precauția adeverind controlul strict al eului scriptor asupra sensurilor, efectelor și ostentației imprimând cadența nesațiului, poemele curg cu inchietudine expresivă, brutal învăluite în doruri, ivite în stranele ciudate ale cerului („Dacă ar fi să fiu strop,/aș vedea ploaia alergând,/căutându-și norul care a zămislit-o,/curgând în rotocoale,/ca un pârâu fără capăt,/rânduit să se învârtă/într-o nesfârșită orbită.“), în trama unor mântuiri nuanțând ipoteza unor mutații. Lidia Asandei examinează detaliile cu periscopul celui supunând puterilor cuvântului toate îndoielile. Canonul instinctelor primăvăratice exultă prin contaminarea din partea tiparului sentimental, numai că temperanța o dă voința ascendentă, unică, perenă: „Dacă se face martie în cer,/ai putea să vii?/Să cobori aducând în brațe/un munte de iubire proaspătă?/Oamenii spun/că numai tu, primăvară,/știi ănflori dor răscolitor./„Poate mai vin“, ai surâs./Mâinile tale/viscoleau uguri,/un porumbel ți se rotea în palme/ca o duminică…//Și m-ai spălat cu zboruri pe față./Când am deschis ochii,/cireșul nămețea petale/înspre piscurile zenitului -/să însereze albul neuitării.“ (Albul neuitării).

Existența e o distopie, mai cu seamă când e trăită în intimitatea liniștii sufletești. Lângă metaforă, sarcasmul moare, primăvara și toamna alcătuiesc, ca anotimpuri, momentele crizei sentimentale. Lacrima harfei e doar „vestitorul“, amăgitorul nou canon, un avatar deloc izolabil. Mai degrabă ilimitarea e încorporată ca ficțiune. Firește, eul vrea să construiască o lume a calmului mitic, de un dramatism infuzat cu o seninătate contemplativă care nu ar mai îngădui voluptatea medierii amănuntului. Dorul și lacrima, semele absolutului, evocă o blândă vehemență a panoramării ființialului, o disjungere a conversiilor (și convertirilor, mai cu seamă), dintr-o signatură semiozică a acestui eu liric hiperbolizând o contiguitate mitologică a iubirii: „Sfârșit de noiembrie./Cu vânt rece,/flori ofilite,/copaci desfrunziți.//Mi-e frig./Îmi zvâcnesc umerii/de parcă cer aripi.//Gândul se zbate/în temnița tăcerii…/Smulg litere din călimara-n care/sângereaz-un dor/și slove plânse îngrop/în necuvinte.//Răspunsul nu mai are/întrebare./Îmi e deșert/la marginea privirii./Din roua unei lacrimi/îmi plouă toamna/frântură de poveste care doare./Sfâșiată de furtună,/o frunză ruginită/se ridică spre cerul liber./Urmărindu-i zborul,/simt/cum încep să-mi crească aripi/înspre Anotimpul de Lumină!“ (Dorul rupe din lacrimă).

Autoarea, precum odinioară neoparnasienii din interbelic, izbutește să se păstreze pe sine, într-o lumină integral pură (lacrima harfei) și într-un peisaj luminos al poemelor pe care ni le propune. O neîntreruptă stare de grație evidențiază că eul auctorial consideră fericirea lumen-ului  o stare de fecunditate a propriei expresivități lirice.