PEISAJ
Marea ca și femeia
Răsturnată, susținând
O zidărie de nisip alb.
Zboruri încrucișate înfundând
Albastrul în pernele
Vântului. O lume foarte albastră
Sub lumina clară
Modelată de cuvintele noastre
Fără ecou de la începutul
Vieții.
AȘTEPTAT TOTUȘI
El coboară și traversează Piața Centrală
Surâzând și mâinile i se lungeau
Ca plantele rare care sărută totul.
Aceste cuvinte veneau zi și noapte
Ca blândele urme ale vântului ușor.
El de-abia respira și cu el ființele vii,
Acelea care nu mai știau cum oare
Bietele lor vieți au putut să fie
Martore ale acestui miracol
Așteptat cu toate acestea.
DE MULTĂ VREME
Muzica apusului desfăcută în felii
Monotone. Auzul redat izvoarelor.
Să redevenim ființe ale mării. Să
Redevenim un soi de aer între mare
Și albastrul acoperind fețe de nisip.
Respirație între ape și penele
Rătăcitoare ale pescărușilor.
Cântec e valuri sub lumina
Blândă și calmă căci
Sfârșitul vine fără grabă
Și fără ranchiună.
TOTUL
De la noi la voi un univers întreg
Decelează secundele. Clipă de clipă
O lacrimă pe sub pleoapele cerului
Înalt revarsă undele trăirii
A trecerii. De la unul la altul
Clădim timpul comun sub semnul
Comuniunii umane
Regăsită la marginea orizontului
Șters și el din zborul păsării.
GEST DE VARĂ
Vocea răgușită a unei cântărețe
Pătrunde auzul sub un vânt ușor
Al unei seri de iulie. Demult în
Cuptorul zilei, ei uitau strigătul
Pescărușului devorat de orizont.
Vocea răgușită desena plecarea
Anotimpurilor . Iubire la intersecție
De vremuri care dăruiește și care primește.
Ei uitau acest drum nisipos
Pe care poți pierde urmele unei
Amintiri alunecate din buzunarul decolorat
Al unui marinar ce părăsește portul.
Să dai și să primești gesturi
Înmuiate de-o ploaie trecătoare
În pragul unei veri nebune. Iulie vândut
Pescărușilor sălbatici
Fără țintă și fără speranță.
PLECARE
Frunza își plânge plecarea.
Își ia rămas bun de
La creangă. Ca și viața ei
Total lipsită de întâmplări.
Rămâi de-a lungul vieții
Agățat de o creangă
Care ne pare solidă.
O viață întreagă risipită
Pe locul nemișcat
Fără să vezi lumea cea mare,
Fără să ieși din adăpostul iluzoriu
Fără grabă ajungem la capăt
Nemulțumiți și amărâți. O
Biată frunză care-și ia la revedere,
Foarte tristă și visătoare.
LUI SERGIU ACESTE CUVINTE…
Îmi revin în memorie
Ușoare accente de vânt
Tulburate de sunete. Mă sperie
Norii răvășiți de-o toamnă
Tardivă. Îmi este totuna că
Timpul trece în pas vioi
Pe sub arcada anilor. Fără regrete,
Fără dezacorduri în adâncul inimii.
Există un punct de reper, precum
Marinarii prea îndepărtați de port.
Ei descoperă pământul ferm, o mică
Luminiță undeva în neguri. Îmi vin
Stări ciudate de liniști singuratice.
Vântul unui alt secol vine
Să măture același spirit rătăcitor.
Tu singur, fiul meu, cu suflet mult mai tare,
Tu îmi ghidezi speranța mai departe
Decât speranța însăși.
Foarte târziu fără îndoială
Și totodată imperceptibil.
PUȚIN DIN CLIPĂ
Lumină lichidă care se-aruncă în apa
Tulbure de cioburile ei. Albastrul îngroșat
În voia vântului se amestecă
Cu bănuielile norilor înspăimântați. Lumina
Dezvelită din adâncuri mai irumpe
Sub inflexiunile acestei voci ascunse
Care amenință ori apără limitele
Ființei.
PREZENT
Cad deja picăturile uitate
De ieri. Vântul adoarme pe creanga
Obosită .Cuvintele se duc de la unul
La altul rotunjite și simple.
Agățați-mi puțină iarbă lucioasă
Pe sub brațele-mi dormite,
Pe sub ochiul mei flămând. Un gol
În cenușiu va salva soarele.
Așteptați spre seară , va fi mâine.
Mai este un înger blând care-mi
Duce mâna. Pe frunza îmblânzită
Stiloul meu va lăsa o brazdă
Mai tulbure ca de-obicei.
VISĂTOR ÎN FAȚA FEMEII
Luna august. Fiul meu visează
La pictura aceasta culcată în fața mării.
Și vântul cade în genunchi
În fața femeii pe jumătate plecată spre
Sud. Sarea pe buze îi albește sufletul
Cu această mirodenie amară
Pitită în plecarea ei în urma orei
Din colina fixată de soare ce se deschide
La lume, la trezirea ei. Pe jumătate marinar,
Pe jumătate copil, inima i se deschide iar
Către mare, univers lichid derutat
Și furtunos deopotrivă.