Niciunul din filmele mele nu a venit de niciunde.

La început a fost timpul, informaţii neorânduite, simple cuvinte, propoziţii, apoi lecturi aleatorii. Totul deci la întâmplare, fără o intenţie anume, scurte pasaje de timp ori nevoia de a completa diverse cunoştinţe. Nimic închegat, nimic cu rost.

Şi, deodată, declicul, te afli în faţa unui Adevăr care a crescut neştiut în tine şi acum cere imperios să prindă formă, să devină, să fie El însuşi.

De Tata Oancea aveam să aflu abia târziu. În copilăria mea citadină nu aveam cum să ştiu de el, scurte vacanţe almăjene abia mă rătăceau în graiul locului, molatic, plin de savoare, ca o incantaţie ce-mi suna plăcut la urechi şi şchiopătam în a imita inflExiunile celor din preajmă. Acolo aveam să descopăr literele slavone şi să buchisesc vechi terfeloace, cu pagini smulse pentru alte necesităţi, de la aprindea opaiţelor până la lucruri mai ruşinoase, imaginaţia mă poate purta pretutindeni. Nu, nu era loc de Tata Oancea atunci, admiram mersul tocmai al cailor care cunoşteau drumul spre Chiacoţ, undeva în lumea de dincolo de omenirea ştiută, dincolo de negurile munţilor, în lumea legendei, unde-şi aveau sălaşul blânzii mei fini Ion şi Florica.

Probabil în treacăt să fi auzit de el la facultate, în verile dedicate cercetărilor de folclor, în după amiezile, ori  noptaticele popasuri la oameni care ştiau încă adevăruri de demult, şi scoteau, de te miri unde, adăpostite pe după butoaie de ţuică, coli îngălbenite de ziare tipărite de pălmaşi de-ai lor din satele din apropiere în anii de demult. Ceva mai multe aveam să aflu chiar la Bocşa, în anii în care uceniceam în presă la ziarul Flamura. Un bătrân hirsut, care se închisese în casă şi nu mai primea pe nimeni, îngropat de vreme şi de hachiţele care-i duseseră faima de Don Quijote al Banatului, niţel nebun, dacă mi se permite să spun. Numai întâmplarea mi-a prilejui şansa de a fi alături în câteva rânduri de sculptorul şi pictorul Tiberiu Bottlik, de o seamă cu Tata Oancea, eram doar reporter, nu redactor la secţia Cultură, care să-mi ofere şansa de a aborda personalităţile timpului. Deci nu l-am cunoscut în personaă, avea să şi moară curând după aceea.

Dar începeam să-mi umplu memoria cu prezenţa lui, să-i simt urmele paşilor, să înţeleg că trecusem pe lângă unul din marile spirite native, originale, ale Banatului. Eu aşa îl consider, chiar dacă nu avusese şlefuiala culturală a altora, ce se dădeau intelecutali, scriau cărţi de filozofie, romane, existenţiale, mă rog, se înscriau în curente literare central europene. Nu, Tata Oancea nu a făcut decât câţiva paşi prin Europa, cu soţie, trei copii, al patrulea se va naşte acolo, la Jicin, era însoţit şi de o gâscă, care şi ea numai Dumnezeau ştie câţi nenumăraţi urmaşi va fi lăsat prin părţile locului. Se cheamă că a fost la primul rezbel mondial. Avea să scrie fără mare ifos literar pagini cutremurătoare, de un autentic frust, emoţionant despre momentele trăite, iar în jurnalele sale a lăsat mărturia unei vieţi zbuciumate, la limita existenţei, cu spaima de a trăi, dar şi bucuria fără de margini de a savura fiecare clipă a fiinţării sale.

Un fel de Soldat Sveik şi Colas Breugnon la un loc, un Till Eulenspiegel combinat cu Nastratin Hogea, Don Quijote şi Zorba grecul, ceva atât de unic încât nu se putea numi altfel decât Tata Oancea.

Apăruse atunci, oportun, o antologie, unică în vreme, a lui Marcu Mihail Deleranu şi Iosif Scherfer, cu un glosar de Vasile Ioniţă, din care mă familiarizasem cu multe din scrierile sale. Personajul începea să dospească.

Apoi au urmat călătoriile la Bocşa, simple reportaje despre tot felul de evenimente, mai degrabă culturale, cunoştinţa cu o fată pasionată de trecutul localităţii ei, Gabriela Şerban, manager al Biblitoecii Tata Oancea, care-mi vorbea despre personalităţile locului, multe, mari, importante în înţelegerea Banatului dintr-o anumită perioadă.

Iar într-o bună zi, împreună cu DianaTrocmaier, colega mea din acei ani, am decis să facem filmul. Mie mi-a trebuit mai multă vreme de gândire, ea era mai decisă, acum, repede. Eu ştiam că nu poţi urni o producţie la Televiziunea Română Timişoara cât ai bate din palme, nici timpurile nu-mi erau propice pentru iniţiative prea curajoase. Dar mai ştiam un lucru, Tata Oancea este imposibil de tradus în orice altceva decât în propria sa operă, care este publicaţia Vasiova. El este un tot, imuabil, de neurnit, imposibil de spart în bucăţele fără a pierde miezul înţelesului. Este o stâncă de granit, un monument suficient sie însuşi.

Nu ştiu în ce măsură filmul îi reprezintă personalitatea sau însăşi această incapacitate de a-l explica în imagini. Este o culegere de mărturii, de povestiri despre el, împănată cu fragmente din textele sale, multe scurtate la maximum, cât să dea coerenţă momentelor respective.

Dificultatea pornea tocmai de la principala piedică ce ni s-a ridicat în cale: cuvintele lui Tata Oancea. A scris enorm, deosebit de plastic, pictural. Scrierile sale sunt ele însele scenarii de film, sunt vizuale până la transparenţă. Imagini imposibil de transpus în imagini.

Ceea ce ne-a mobilizat, pe Diana şi pe mine, a fost dorinţa de a pune la adăpost averea spirituală a cărturarului: casa de la stradă, casa cea bătrână din curte, uriaşa sa bibliotecă, resturi de schiţe, picturi, sculpturi, jurnalul său intim, descoperit chiar atunci, al său şi ale copiilor, pentru că toţi scriau zi de zi amănuntele existenţelor lor, aş fi fost curios să le citesc în comparaţie cu opera principală a părintelui lor, şabloane ale sculpturilor bisericeşti, fotografiile zincate, literele folosite la ziarul Vasiova şi, mai cu seamă, capul ziarului, sculptat în lemn de Tata Oancea. Toate erau sub ochii noştri, de-a valma, multe din exemplarele de ziar zburătăcite prin curte după o furtună grozavă ce cutremurase localitatea cu câteva zile în urmă.

Mi s-a părut incitant să deschidem, după zece ani, uşa ruginită a casei din curte, în care locuise tata Oancea, împreună cu soţia sa Victoria, şi unde adăpostise fabuloasa sa biliotecă, a cărei uşă fusese zăbrelită de fiul Titus de frica hoţilor. Încăperi în penumbră, pline de praf şi pânze de păianjen, cu cărţile aruncate de-a valma, geamurile sparte, prin care, probabil, răufăcătorii îşi făcuseră între timp poartă de intrare, dar neavând ce şterpeli, şi nefiind amatori de cărţi se mulţumiseră doar să le arunce care încotro, lăzi, mobile, botoşei atârnânt în aer, scâlciaţi. Timp încremenit, care ni se dezvăluia asemenea unei epave descoperite pe fundul oceanului.

Odată filmul încheiat, împreună cu organele locale de atunci, cu inimoasa Gabriel Şerban, am purces la oficializarea unei forme de ajutorare a lui Titus Oancea, ultimul din stirpea cărturarului, care ulterior să doneze toate acele bunuri comunităţii, să fie creat acolo un aşezământ de creaţie, iar biblioteca să devină un spaţiu public. Aveam să filmăm şi acest eveniment, zâmbete pline de speranţă. Câteva zile mai târziu Titus Oancea avea să rupă actul notarial şi înţelegerea a căzut. Toate averea de lumină şi spirit a lui Tata Oancea avea să alunece în beznă, dispărând pentru totdeauna.

A rămas revista Vasiova, opera sa de căpătâi, cele trei cărţi de versuri ale sale, acea antologie din creaţia şi sa şi filmul nostru. Iar pentru mine o lecţie de viaţă, obsesia de a-l servi până la capăt, pentru că Tata Oancea trebuie să fie readus, şi aşa, fragmentar, cât mai este, la lumină. Aşa s-a ivit proiectul pe care îl realizez împreună cu Biblioteca Tata Oancea din Bocşa şi Editura Tim din Reşiţa, materializat în seria de volume Eu Don Quijote al Banatului. Fantastica viaţă a lui Tata Oancea, din care au apărut până acum primele două volume. O muncă, îmi dau seama, laborioasă, lipsită de satisfacţa notorietăţii, poate un lucru mărunt, pe care îl împlinesc însă cu umilinţă şi bucuria aceea de a afla din fiecare pagină a scriitorului, din revistă ori din jurnal, alte şi alte fapte ale cunoaşterii şi primesc astfel în suflet, cu plăcere, mesajul său de înţelegere şi împăcare.