Scriitor total, Eminescu a fost mai puțin cunoscut ca ziarist, deși, așa cum afirma Șerban Cioculescu, poezia și ziaristica au reprezentat pentru el vocații paralele. Acum, când, la 170 de ani de la nașterea sa, avem pe masă Opera Omnia eminesciană, putem admira în toată splendoarea ei strălucirea unei personalități creatoare de excepție, manifestată în întreaga ei complexitate în atâtea domenii ( poezie, proză, dramaturgie), între care ziaristica era, până nu demult, un teren cvasinecunoscut, cel mai adesea spațiu al atâtor speculații politice deformatoare. Cititorii de astăzi ai publicisticii eminesciene pot avea, ca și Nicolae Iorga, care, în 1909, publica un volum antologic-” Icoane vechi și icoane nouă”, revelația descoperirii unui nou Eminescu ( „Un nou Eminescu apăru”), a gazetarului, a gânditorului social-politic, angajat cu întreaga sa ființă în problematica contemporaneității.

Eminescu este mai actual ca oricând. Excepțional „istoric al clipei”, în sensul camusian al cuvântului, Eminescu a fost un „copil al veacului”, un martor patetic al unei epoci de tranziție, tensionate, al trădării idealurilor pașoptiste, al demagogiei patriotarde, al degradării morale, al „comediei minciunii”.

Publicistica eminesciană este dovada unui înalt profesionalism, a unei gândiri politice realiste, profunde și pentru multă vreme. Ea este dovada unei sensibilități poetice de excepție, dublată de o erudiție vastă, exprimate În forma desăvârșită a artei care traversează clipa, intrând în eternitate.

Marile idei ale publicisticii eminesciene sunt prilejuri de afirmare a unui crez, iar ele au valoare de permanență: elogiul Muncii, al Adevărului, al claselor pozitive, productive, al Culturii și, în același timp, negarea nonvalorilor, a frazeologiei, a demagogiei, a câștigului fără muncă, a formelor fără fond.

Eminescu a avut pasiunea ideilor generale, dar, ca sensibil seismograf al epocii, a trăit la o înaltă tensiune și problemele acute ale realității imediate. Eminescu a făcut jurnalistică de atitudine. Cu el se fixează statutul ziaristului profesionist, care publică articole de o mare diversitate tematică și stilistică. El este ziaristul complet, care scrie articole istorice, economice, sociale, politice, filosofice, literare, lingvistice, care face cronică internă și cronică externă, traduceri, elaborând editoriale, foiletoane, studii cu caracter teoretic, recenzii, note și însemnări despre faptele cotidiene, realizând o radiografie completă și complexă a societății românești de acum o sută și mai bine de ani.

Începuturile gazetăriei eminesciene stau sub semnul spiritului polemic, trăsătură fundamentală a operei sale publicistice. Gazetarul debuta cu „O scriere critică”, apărută în „Albina” din Pesta, în ianuarie 1870 ( înainte de apariția primelor poezii în „Convorbiri literare”: „Venere și Madonă” și „Epigonii”). Tânărul gazetar își afirma de la început marea independență de gândire, înalta competență și originalitate stilistică, trăsături care îi vor caracteriza întreaga creație de mai târziu. Ceea ce primează la Eminescu este atitudinea etică și în acest sens el elogiază la înaintașii săi ( Aron Pumnul și reprezentanții Școlii Ardelene), credința într-un ideal, faptul că au fost „pionieri perseverenți ai naționalității și ai românismului”. ( M.Eminescu, Opere, vol.IX, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980. p. 82).

Încă  de la primele articole, publicate în „Familia”, „Federațiunea”, „Românul”, gazetarul Eminescu își exprimă crezul patriotic, ridicându-se în apărarea unității poporului român (În unire e tăria), împotriva dualismului din Transilvania, unde românii, deși populație majoritară, nu aveau drepturi politice.( Articolele: Să facem un congres, În unire e tăria, Echilibrul au toate același scop: obținerea de drepturi egale pentru românii din Ardeal, ideea unirii și a libertății naționale). Iată ce scria Eminescu; „Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor”.( Idem, p. 88, Să facem un congres).  Gazetarul susține cu vehemență dreptul popoarelor de a dispune de destinul lor fără tutela altora:”Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli…față de orice încercare de desnaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și constituiți de drepturile ce ni le dă aboriginitatea noastră și spiritul secolului: Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?” (Idem, p.89-90). Și încă:”Legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât de la el însuși. Alt element străin, esențial diferit de al lui, nu-i poate impune nimica”. ( Idem, p. 93, Echilibrul). ). Cuvinte care parcă au fost scrise astăzi!

Ceea ce surprinde la tânărul Eminescu este lapidaritatea formulărilor, caracterul lor sentențios, de adevăr general valabil și, deci, în ultimă instanță, actualitatea ideilor:”Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.” (Idem, p. 88, Să facem un congres)... Pentru Eminescu, reprezentanții românilor în Congres trebuie să fie înainte de toate oameni „energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică , fie prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordurile mari …și apoi cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate”. ( „Federațiunea”, Pesta, 1870). ( Idem, p.89).

Idei asemănătoare vom întâlni și la „Curierul de Iași”, unde Eminescu va fi redactor din vara lui 1876 până în octombrie 1877, răspunzând de partea culturală, dar publicând articole pe cele mai diverse teme și făcând dintr-o foaie anonimă o publicație celebră, numai prin pana marelui gazetar, care peste tot pe unde a trecut a sfințit locul.

Eminescu își dă demisia în urma unui conflict cu directorul Tipografiei Naționale din Iași ( un domn Mircea, avocat)  pe motive meschine: poetul refuzase să ia apărarea unui primar, prieten cu DL Mircea, atacat de „Steaua României”. Observăm și aici marea integritate morală și profesională a lui Eminescu.- refuzul și demisia.

Din 1877 până în 1883, îl întâlnim pe Eminescu la Timpul, organ al Partidului Conservator, unde poetul va veni la chemarea lui Slavici și unde va fi redactor și prim-redactor al ziarului. Este, pentru Eminescu, o perioadă dramatică, dar și glorioasă . Este epoca maturității creatoare, a marilor sale capodopere. Acum publică Scrisorile și Luceafărul. Acum se afirmă, cu o forță inegalabilă a expresiei, patriotismul fierbinte al gazetarului, patosul evocator al trecutului, al marilor personalități ale neamului, acum se dezlănțuie mânia nereținută, pe care i-o provoca spectacolul tragi-comic al politicianismului burghez, acum se declanșează viziunea apocaliptică, subiectivă, sarcastică, pamfletară, imprecațiile, violența stilului, forța dramatică a deformării, care vor face din Eminescu unul dintre cei mai mari gazetari ai vremii sale. Se întâlnesc în acest temperament artistic Poetul și Luptătorul, care dau cuvântului scris o forță inegalabilă și o funcție sacră.

Cu profundă mâhnire, marele gazetar constată că limba, datinile, istoria, munca, valori fundamentale ale poporului, sunt înlocuite cu false valori, iar implicarea sa în destinul poporului român, al viitorului său, este una gravă, sacerdotală, ce angajează întreaga ființă. Iată ce scria poetul în Scrisoarea III:” Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni, de obicei,/ Ca să nu se-arate-odată ce sunteți-niște mișei”. G. Călinescu avea dreptate:”Eminescu e posedat de o furie sublimă, de mânie directă și numai un geniu ca el a fost în stare să apuce fierul înroșit cu mâinile nude”. (în Al.Oprea, În căutarea lui Eminescu gazetarul, Editura Minerva, București, 1983, p.101).

Iată o superbă profesiune de credință, prin care gazetarul își afirmă cu patos patriotic dragostea de nație,, de poporul său:”Nu cu fraze și măguliri, nu cu grade naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, așa cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințe seculare până ăn zilele noastre…, o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea,înnădită azi la lucruri străine și la oameni străini. Și chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor și s-ar șterge din memoria tuturor, tot pe aceeași cale a conservării naționalității și țării vom stărui, fără a face în această supremă privire, nicio concesie primejdioasă ideilor veacului.”

Mai toată publicistica de la Timpul fierbe de această mânie, iar obiectul ei îl constituie politicienii demagogi, păturile „superpuse”, elementele parazitare din administrație și conducerea statului, „hidoasele pocituri”, care fac parte din „comedia minciunii”, nesocotind munca, echitatea, adevărul: Un singur remediu există în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul, munca, acest corelat mecanic al adevărului, adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu minciuni, nu mânare de muști la apă, și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe.„Toate aceste afirmații ar trebui să fie atât pentru ziariști cât și pentru politicieni lecții de moralitate, de o mare actualitate:”Cititorii noștri știu bine că suntem gura adevărului, iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm un corectiv în contra vicierii spiritului public”.

Iată ce cere Eminescu de la un adevărat patriot:”Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot, chemat să îndrepteze poporul său și fanatismul iubirii de patrie, cel mai aprig fanatism nu oprește defel ca creierul să rămâie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stăpânească cu statornicie de fier”.

Eminescu face elogiul libertății, al culturii și al muncii în fraze memorabile, de o mare actualitate:”Nu există nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea și cultura, acela se prenumără, fără s-o știe, între paraziții societății omenești, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina și demoralizarea poporului lor”. (M.Eminescu, vol.XI, Editura Academiei RSR, 1984, p. 19, Studii asupra situației).  

Gazetarul se întâlnește cu poetul în imprecații de o mare forță a expresiei:”Dar a sosit momentul grav în care unul care vorbește adevărul e mai ascultat decât o sută care mint. A sosit momentul în care apa se limpezește și gunoaiele pe care le purta vijelia trecătoare sunt aruncate la mal sau cad la fund; a sosit momentul în care nulitatea, incapacitatea, corupțiunea și venalitatea trebuiesc să reintre în întunericul din care au ieșit, să se coboare în ulița de pe care s-au ridicat”. (M.Eminescu, Opere, vol.X, Editura Academiei RSR, 1989, p. 129, Noi suntem dispuși a reveni…).

Mai presus de orice, Eminescu cere unui politician caracter:”Între caracter și inteligență n-ar trebui să existe alegere. Inteligențele se găsesc foarte adesea, caracterele sunt foarte rare”.

El acuză politicienii incompetenți, demagogi, care sunt promovați numai pentru că fac politică:”împrejurările nefiind normale, D. X nu învață nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvață pe de rost într-un sfert de ceas și care-l ridică pe om la noi în țară, făcând de prisos orice muncă intelectuală”.(M.Eminescu, Opere, vol.X, Editura Academiei RSR,1989,  p. 18, Icoane vechi și  icoane nouă).

Unele fraze au caracter sentențios:”Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima și nu numai vorbită cu gura. Ceea ce se simte adânc și se cinstește adânc se pronunță arareori”.

Opinii foarte importante are Eminescu despre teatru, literatură, folclor, presă. El combate „beția de cuvinte” din gazetele vremii , ca și din parlament.

De o mare actualitate sunt opiniile sale despre Basarabia din celebrul ciclu de șase articole din 1878. Eminescu susține cu argumente istorice, geografice, pe bază de documente, că Basarabia a fost întotdeauna a Moldovei și se ridică împotriva dominațiunii rusești.

Despre rolul limbii în dezvoltarea culturii și literaturii naționale:”Măsurariul civilizațiunii unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent logic cugete, prin accent etic sentimente”.(M. Eminescu, Opere, vol. IX, Editura Academiei RSR, 1980, Echilibrul,  p. 93).

Avea, desigur, dreptate G. Călinescu să spună:”Ridicată dar pe o schelă solidă de idei, cu toate treptele emotivității, caricaturizând abstractiv și speculând concret, gazetăria lui Eminescu e o operă ideologică și poetică totodată, trainic literară tot atât cât și poeziile”.( în Al Oprea, op. cit, p. 213-214).    Făcând bilanțul publicisticii eminesciene, Slavici afirma că aceasta „are să le fie de mare folos celor ce vin după noi și ascultă glasul lui ce răsună ca viind din altă lume. E scurtă, dar de tot adâncă brazda pe care a tras-o el în viața neamului românesc”.(  Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, 1967, p. 598). Ziaristica eminesciană este, mai mult ca oricând, de o mare actualitate și de o mare modernitate. El rămâne pentru noi un model, iar noi avem nevoie de modele. Nu ca să scriem ca el, ci pentru a înțelege înalta responsabilitate morală și profesională a acestei superbe îndeletniciri.