Axinte descoperi faptul într-o după-amiază târzie de toamnă. Stătea, ca de obicei, pe scaunul ra­batabil – confecţionat de el, cu multă vreme în urmă, pe şantierul unde lucrase – prins în buloane de oţel de gardul cărămiziu. El îi spunea tron, fapt ce producea, une­ori, confuzie printre cei ai ca­sei. Stătea, deci, pe tron şi urmărea, cu privirea tremurândă, fu­mul albăstrui al ţigării. Apoi, ochii lui, obosiţi de ani, parcurseră, într-o panoramare indecisă, întreaga stradă, în căutarea unui interlo­cutor.

Şi, atunci, îi veni în minte un gând, ce nu-i mai dădu pace: strada aceasta, strada pe care el locuia

       – De… ia să vedem, deci… nouă şi cu paispre­zece… şi cu doisprezece… da, da, stau aici de vreo trei­zeci şi cinci de ani!

avea ceva unic.

      Deveni foarte mândru, atât pentru că lo­cuia pe această stradă, cât şi pentru faptul că în mintea lui se con­turase un gând atît de deosebit. Doar stătea pe o stradă cu un singur trotuar, cel pe care se găseau – şi-l formau, în acelaşi timp -, cinci, şase case.

Opus acestora, acolo unde, de obicei, se află trotuarul celălalt, deci dincolo de şosea, se întindea lanul de po­rumb, încă necules.

Rămase gânditor. Imagini disparate îi alergau prin minte, cu o viteză căreia nu-i putea ţine frâul şi-l ameţeau. Chipurile câtorva vecini de-ai lui, eveni­mente petrecute de curând sau în urmă cu mulţi ani defilau, haotic, prin memoria sa. O febră, cum nu mai avusese, îl cuprinse.

      – Iote-te, dom’le, ce-mi mai fuge mintea!? se miră, la un moment dat.

     De el se apropie, pe nevăzute şi pe neau­zite, veci­nul său, Matei. Îl văzu doar aşezându-se alături de el, pe tron. Se priviră, iar Axinte înţelese că acesta i-a citit gândul şi că-l admiră în tăcere. Mândru, îi dădu acestuia un cot, aşa, prieteneşte. Parcă i-ar fi spus:

       – Vezi, bă, Matei, ce pot eu să gîndesc? Tu n-ai putut, în viaţa ta, să faci aşa ceva. De tânăr, viaţa pentru tine a însemnat muncă: muncă la serviciu şi muncă acasă. Şi pentru cine? Nevastă-ta, – ce frumoasă era ea pe atunci! – încă de tânără s-a ţinut de alte alea. Numai câţi am văzut eu intrând sau ieşind din casa ta – pe care ai ridicat-o singur, cu sudoa­re şi sacrificii     – în timp ce tu erai la ore suplimentare… Tu la servici, iar nevastă-ta acasă. Unii erau mai spilcuiţi, alţii – care nu mai reuşeau să-şi scoată, de sub unghiile netăiate, pământul sau uleiul de ricin, sau amândouă, devenite acolo, între carne şi os, o crustă in­fectă, urât mirositoare. Ea nu alegea. Câte mîini murda­re au frămîntat cor­pul ei alb, ca un aluat proaspăt, şi câţi nu te-au şi salutat, apoi, pe stradă, mai ironici sau mai stin­gheriţi, după om… Pierzându-şi, odată cu trecerea timpului, frumuseţea şi prospeţimea, ea a început să nu mai aibă succes. Numai tu, în orbirea ta, îi aduceai tot salariul acasă – câte ţuici n-am dat eu la cârciuma din colţ, pentru că tu nu aveai bani! – şi te purtai cu ea frumos şi tandru. Eu vedeam şi tăceam, pentru că, dacă aş fi încercat să-ţi deschid ochii, m-ai fi înjurat, ai fi spus că o vreau pentru mine, am fi stricat, astfel, o prietenie de atâţia ani…

         Matei dădu din cap, parcă ar fi ştiut dintotdeauna ce-i spu­nea Axinte, nu-l (mai) mira şi nu-l (mai) supăra. Părul alb, cât îi mai rămăsese pe craniul său schele­tic, se umflă puţin, în bătaia unei adieri ce venea din­spre lanul de porumb. Era cu gândul în altă parte Matei sau nu-l au­zise, vorbise degeaba?  Lui Axinte îi păru rău, mai bine tăcea, aşa cum tăcuse atâta vreme. De ce să mai dezgroape morţii? Viaţa trecuse, era pe sfârşite pentru amândoi, ce rost mai aveau amintirile acestea?

Şi atunci Axinte îşi mută privirea de la Matei, dar aproape sări, spe­riat, de pe tron, deoarece, în stânga lui, acolo unde nu fusese nimeni până până în acel moment, rezemat de gard, se afla un alt vecin, Barabaftă – nu-l chema aşa, dar toată lu­mea îl cunoştea sub această poreclă -, care spărgea, în gura aproape ştirbă, câteva seminţe de floa­rea-soarelui.

        Axinte se reaşeză, gospodăreşte, pe tron şi îl privi întrebător:

         – Tu când ai apărut, bă, ce-i aici, şedinţă?,

apoi pufni în râs, pentru că Barabaftă avea mereu o figură hazlie, chiar şi atunci când emitea câte o vorbă de-a lui, aflată pe la alții, de ti­pul:

      – Viaţa are două capete, ca un băţ; depinde de care capăt o prinzi!

      Şi acum, în timp ce ronţăia o sămânţă, Barabaftă parcă pregătea o aseme­nea vorbă. Dar, dacă, totuşi, a gândit-o, n-a mai făcut-o publică. Îi era şi lui, probabil, le­hamite să mai vorbească. Vorbise toată viaţa; şi cu ce folos? Chiar dacă el apucase viaţa de capătul bun – avea, se pare, peste 70 de ani -, îşi îngropase, pe rând, toată fa­milia, nevastă, copii, toţi morţi în plină tinereţe. Le făcuse, ca orice tâmplar care se respectă, coşciuge trainice, arătoase, din stejar fasonat şi lăcuit, de înjurau, în gând, sub prea marea greutate, vecinii care partici­pau la transportarea, pe umerii învineţiţi, a coşciugelor din casă la cimitirul din apropiere, de lângă Podul Brăiliţei. Dar el nu le-a dat, niciodată, atenţie; a continuat să folosească stejar pentru coşciuge, însoţind, într-o tăcere aproape se­nină, cortegiul funerar.

        Şi acum, rezemat de gard – terminase, între timp, provi­zia de seminţe -, tăcea, cu o tăcere fără umbre, absentă, de parcă ar fi aşteptat o veste bună. Dar, cum vestea nu ve­nea – şi n-avea de unde să mai vină o asemenea veste -, Axinte îl întrebă, în gând, de ce-a venit lângă ei, oricum, loc pe tron nu era decît pen­tru maximum doi. Barabaftă, parcă făcându-le în ciudă, nu răspunse. Mai scoase din buzu­nar o sămânţă găsită cu greu, şi, fericit, o molfăi, cu poftă, între gingii. Şi parcă plecă de lîngă ei, după aceea.

Rămaşi singuri, Axinte şi Matei evaluară, din ochi, o bună producţie de porumb în lanul de din­colo de şosea, pe care, însă, nu venise, încă, nimeni să-l culeagă.

      – Hei, bunicule, de ce nu dormi în casă, în pa­tul tău, şi picoteşti aici, la poartă!?

       Gla­sul, venit parcă dintr-o altă lume, îl trezi pe Axinte, care privi, surprins, în jur.

Lîngă el nu mai era nimeni; doar Mihai, nepotul său, care, în drum către cine ştie unde, îl apostrofa, neînţelegând că acolo, pe tron, Axinte se simţea la fel de bine ca şi în casă, poate chiar mai bine, pen­tru că, uite, el, care nu reuşeşte să închidă un ochi nopţi întregi, acum a adormit pe lumină şi se simte chiar odihnit.

        – Du-te, bă, d’aci, mormăi Axinte, chinuindu-se să-şi reamintească ideea ce-i luminase min­tea mai devreme. Dar ea îşi lu­ase zborul, aşa cum dispăruse, din faţa ochilor săi adormiţi, la primul cuvînt al copilului, şi vecinul Matei.

Apoi, părăsindu-şi, cu regret, tronul, Axinte intră în casă.

     Dincolo de şosea, lanul de porumb, sin­gura realitate a acelui ceas, continua să se legene alene, în bătaia mîngîietoare a adierii de seară.