Scria Sever Bocu către cei de-un sânge care erau chemaţi să-i ducă mai departe opera:

 „Scrisu-le-am acestea pentru nepotul meu, Constantin, şi generaţia lui, ca să creadă. Scrisu-le-am ca să le pot arăta şi striga lor: – IATĂ-VĂ TEMELIILE !…

Pe acestea stau, societatea românească, îndemnurile voastre, voi! Examinaţi-vă, bine, în lumina acestora, şi veţi vedea că în dosul faptelor noastre, în dosul vostru al fiecăruia stau strămoşii! Şi dacă vreunul îşi găseşte, întâmplător, prin alte rânduri, prin rânduri de trădători, de oportunişti, e mai preferabil să tragă peste ei un văl, şi să se facă el strămoşul propriei lui tradiţii… Dar cei ce-i au, să şi-i păstreze, cu orice preţ, cu orice jertfă. Eu nu-i las nepotului meu bani, dar îi las un piedestal. La baza lui stă sângele de pe roata din Bălgrad, a strămoşului său Pavel Bocu, stă Gheorghe Bocu care l-a continuat, stau eu însumi cu toate sforţările mele de a nu-i desminţi, de a nu rămâne nedemn de ei. Mi-am scos din condei pâinea, dar n-am scris pentru pâine, simţeam că de-aş fi făcut aceasta, omoram în mine un talent care nu venea atât din condeiul meu, cât din inima mea, care îmi poruncea de a gândi totdeauna înalt, mândru. Pentru a putea spune adevărul n-am vrut să depind de nimeni, nici de succesul meu. Am căutat înălţimi limpezi, deasupra unui fum al gloriolei pe care am putut-o privi astfel eu, de sus. Nu am avut succese în un sens comun, dar în un altul mai înalt, le-am avut, poate mai mari decât puţini dintre muritori. Toate ideile  îmbrăţişate de mine au triumfat. N-am luptat şi n-am suferit în zadar. Visuri moştenite au devenit realităţi. Am fost un privilegiat în această privinţă. Altceva e că n-am ştiut culege şi toate roadele din acele victorii. Că n-am putut înfăptui tot ce am vrut şi tot ce trebuia, după sfărâmarea lanţurilor. Nu am putut fiindcă nu toate lanţurile se sfărâmaseră, în realitate. Poporul român gemea şi subt alte servitudini, din un trecut al lui de nenorociri. […] Prin lupta ce am dat, crâncenă uneori, pentru afirmarea drepturilor Bănatului, am făcut mai mult. Am învederat, întâiu:

CĂ NU ERA TOTUL DE VÂNZARE !

Am dat al doilea:

UN PROGRAM, la graniţa de Vest, care mai poate fi trucat, dar nu tăgăduit. […] Dacă aş fi tranzacţionat aş fi putut avea succese personale dar în detrimentul celor obşteşti. Am fost totdeauna dispus să sacrific interesele personale celor obşteşti”.

Acesta este legatul pe care-l las nepoţilor mei Constantin, şi acum şi Petru. Să fugă de succesele uşoare cari nu pot da decât satisfacţii ce pot ameţi, dar cari nu sunt satisfacţii. Istoria nu păstrează nici urme de atâţi falşi potentaţi cari au guvernat-o. Din un examen filosofic al ei reese limpede că marile epoci au fost epocile marilor caractere. Că tot ce e sfânt şi mare, ce în curs de veacuri omul a sublimatizat, în clenodii şi simboluri, pot ajunge lucruri fără preţ, târâte în picioare, în epoci nevrednice şi fără caractere. […]

Curaj, deci, iubite nepoate, îţi strig, de la masa mea de scris, când mă gândesc la tine şi la viitorul neamului meu. Nu-ţi predic morale de asceţi. Nu-mi plac asceţii, mai puţin aceia cari predică apă şi beau vin. Eu doresc ca tu să te bucuri de viaţă, în plin, să-i cunoşti toate bucuriile. Nu vin deci cu interdicţii. Până şi cele 10 porunci eu le-aş simplifica pentru tine în una: SĂ NU MINŢI ! Tatăl meu numai pentru aceasta m-a pedepsit, şi-n lucrurile mici. Eu cred că sinceritatea este în tine în sângele tău generos, care, după mamă, eşti bănăţean, după tată, amesteci un sânge ardelean şi cel mai bun sânge regăţean. Fii tare, surprind aceasta plăcere în tine ca în o floare care creşte în atmosferă de vifore, de geruri şi arşiţe, subt cer liber, nu plăpândă, subt seră. Îţi place sportul, footbalul, ieşti al vremii tale. Este în acest footbal, care întrebuinţează piciorul ca să lovească în minge, parcă un dispreţ. Nu meriţi decât un picior, par-c-ar vrea să-i spuie mingei. Minciuna într-adevăr nu merită altceva. Mi-ar plăcea să loveşti, în sportiv, în mingile minciunei. Căci în zadar ţi-ai oţeli, chiar în o măsură mai mare, sufletul, voinţa. Prin suflet poţi fi tare. Nu râvni la plăcerile celor slabi. Primeşte însărcinări când ieşti pregătit pentru ele, în vremuri grele, când societatea vrea să se simtă sprijinită pe umeri tari. Dar nu le primi, de la vremuri mici, dintr-o concurenţă cu slăbănogii. Fereşte-te de tentaţii. Îţi vor oferi bani şi glorii, ca să te deniveleze şi nu te pot altfel denivela decât prin acestea. Eu nu te tem de înclinările tale, native, n-au de unde-ţi veni rele, dar te tem de influenţele vremii, ale mediului, care vor voi să te ia în un vârtej. Acestora să te opui, categoric, să le opui pieptul tău viteaz. Cu aceasta zestre pleci în lume, cu aceasta poruncă de la străbunii tăi şi de la mine. Tăria ta se va verifica abea atunci dacă e adevărată, reală. Să te opui nu în dominator, – în realitate tot vei fi, fiindcă în realitate nu domină decât cei ce nu vor să domine – ci în slujitor sincer, modest, al dreptăţii. Acesta-i sensul frazei divine: că cei dintâiu vor fi cei din urmă, şi cei din urmă cei dintâiu.

Eu cred în destinele neamului meu şi perioadele-i de slăbiciune le socot efemere, trecătoare. Când le văd, aştept ivirea norului, ce vine din Ardeal. Nu sunt toţi nourii aducători de furtună, de ploaie. Meteorologii satelor îţi ştiu spune cu precizie, când te sperii, vara, n-avea nici-o grijă nu va fi nimic. O ştiu aceasta nu numai după porcul care a venit sau n-a venit cu paiu în gură, ci după direcţia de unde vin nourii. Lipoveanul, de pildă, îţi spune vara când te sperii de norul de la orizont: Nu te speria, nu e nor de ploaie, furtuna vine de la «ungur» («Ungur» e judeţul Arad, din faţă, peste Mureş). Aşa pe un cer al Istoriei noastre, norii când vin grei, negri, din Ardeal, din Bănat fii atent, Constantine, să şti că vine furtuna…

Eu cred în un destin al neamului meu şi nu sunt un răspânditor de temeri, de îndoieli. Acele furtuni rup, distrug câteodată şi recolte bune, dar şi înviorează şi renasc, fecondează şi curăţă… Nu închid încă un dosar al nădejdilor, nici în cei de azi, cum am mai spus. În rândurile de sus eu nu am vrut să fac istorie, o las aceasta pe seama istoricilor. Am vrut numai să las să străbată glasuri până la voi, din fundul unei istorii. Am vrut să-mi împlinesc un rol de transmiţător, care mi s-a dat.

Ele pentru tine pot fi însă şi mai mult dragul meu Constantin: testamentul meu! L-am scris cu iubire, cu multă iubire, pentru tine, în care îmi pun atâtea nădejdi! De-e Dumnezeu să se împlinească!”

Nu voi comenta ideile cuprinse în acest text. Sunt lecţii de viaţă, îndemn adresat tuturor tinerilor bănăţeni dintotdeauna de a-şi construi vieţile în principii morale sănătoase, demne, de a sluji Banatul şi România cu abnegaţie şi dăruire.

Peste timp, la 20 iulie 1998, nepotul acestuia, Peter Georgescu avea să spună, pentru filmul despre bunicul său, printre altele:

„Pe Sever Bocu îl ţin minte ca pe un om remarcabil, în primul rând că era bunicul meu. Îmi amintesc că era un om foarte înalt. Trebuie să fi avut 1,90 m, lucru destul de rar la români. Genetic românii sunt mai scunzi decât americanii. Deci îmi amintesc de bunicul meu ca de un soi de gigant, gigant din toate punctele de vedere, gigant ca un uriaş al relatărilor pe care le-am auzit legat de contribuţiile lui la dezvoltarea României, contribuţii într-adevăr grandioase. A fost realmente un om mare.

[..]Pentru mine bunicul a fost întotdeauna încununat de o aureolă. În viziunea copilului de atunci bărbatul înalt, cărunt emana înţelepciune, impunea respect şi admiraţie, poate puţină teamă. Era în acelaşi timp bun şi gentil. Era un fel de uriaş, majestuos şi blând. Poate am fost chiar puţin înfricoşat de el, dar era un om generos şi gentleman. Un uriaş blând.

Sever Bocu a reprezentat întotdeauna Partidul Naţional Ţărănesc. Era crezul lui, un democrat în adevăratul sens al cuvântului, un om al poporului. A iubit întotdeauna ţăranii, categoria socială cea mai importantă a României ca ţară agrară. Şi a iubit acea parte a lumii, Banatul. Îl iubea cu pasiune, iubea glia, oamenii, credea în ei. Vorbea de Banat cu un fel de ardoare religioasă şi niciodată în viaţa mea nu am văzut o persoană atât de pasionat îndrăgostită de patrie ca bunicul meu.”

În încheiere doresc să redau câteva din cuvintele sale rostite de data aceasta într-o limbă română frumoasă, semn că nu şi-a uitat cu totul originile: Trebuie să ajungi la o înţelegere cu trecutul, cu ceea ce este şi să mergi înainte, să ai un catharsis. Nu poţi să mergi înainte dacă nu şti de unde vii şi cine eşti. Trebuie să îngropi trecutul în pace. Să ajungi la o înţelegere şi să accepţi greutăţile şi răul şi să purcezi înainte. Cred că e o parte a condiţiei umane. Despre asta a fost vorba în filmul «Lista lui Schindler». Să nu uiţi, dar să ierţi. Cred că este o parte importantă a vieţii”.