Este foarte interesant faptul că – așa s-a potrivit – suntem la începutul unei săptămâni în care Casa Bredicenilor, prin directoarea Henrieta Szabo, ne mai oferă alte două lansări de carte: una despre ”Spațiile sacre – locurile de veci ale Lugojului” de regretatul profesor universitar Gheorghe Luchescu și o interesantă antologie de poezie sepulcrală, aparținînd omului de cultură Simion Dănilă, într-un volum îngrijit de Adriana Weimer.

Condiționat cumva și de acest context întâmplător – neîntâmplător, poate că am acordat ceva mai multă atenție ultimei secțiuni a volumului ”Lumea ta/ Carnea mea/ Oasele noastre”.

În această carte, Andrei Novac ne oferă un labirint de trăiri, în care conștiința efemerului se îmbină cu un persistent presentiment al rămânerii.

Aidoma vechilor romani, în carul de luptă al afirmării sale în mijlocul războaielor cotidiene, poetul a așezat acea voce care îi spune în surdină: amintește-ți că ești muritor!

Așa cum spuneam, m-a impresionat la Andrei Novac ceva ce s-ar putea numi rămânere. El are această conștiință pe care nu o proclamă trufaș sau cu infatuare, el doar o afirmă calm, pe ton egal. Este ceva ca de la sine înțeles, care-l însoțește mereu.

Andrei Novac nu provoacă Zeii, pentru că până și ei știu că, dincolo de aparent implacabilul destin, există rămânerea, persistența, amprenta.

În acest sens, aș reda integral o singură poezie pe care am ales-o din acest volum, și anume ”ecou”: ”Cine o să își mai amintească de mine?/ nimeni!/ de mâinile mele/ cine o să știe că eu nu am vrut să mor bătrân?/ că tinerețea a fost o permanentă sursă de luptă/ singur împotriva tuturor, aceasta a fost libertatea,/ o sursă permanentă/ din care orgoliul se hrănește// luptele se duc și atunci când ai văzut că pierzi,/nimeni nu o să-și mai aducă aminte de mine,/ dar nici nu contează/ eu am fost”.

Ca să folosesc un termen împrumutat din arhitectura urbană, iată un interesant capăt de perspectivă la care merită să zăbovim un pic: ”nimeni nu o să-și mai aducă aminte de mine,/ dar nici nu contează/ eu am fost”.

Afirmația poetului nu se vrea un afront adus Zeilor; ei știu că nu permanența oaselor, ci această amprentă este adevărata rămânere.

Într-o poezie a ipostazelor neașteptate, intimitatea este magistral zugrăvită. Intensitatea dragostei se regăsește și în dorința înfrigurată de a păstra totul. Conștient că ”timpul mușcă din interiorul nostru” (”strigăt”), poetul trăiește intimitatea cu conștiința clipei infinit prețioase, care nu trebuie aruncată uitării: ”oamenii se rotesc cu viteză,/ în jurul fricilor cotidiene/ nu mai am timp,/ nu a mai rămas,/ să nu uiți niciodată nimic,/ niciodată”. (”cerul tău”)

Desigur, sunt multe detalii intime care se pot întrevedea, niciodată desluși, încifrate într-un cuvânt, într-un simbol, într-un detaliu ”uitat”, aparent la întâmplare: țigara stinsă, urma de ruj, picioarele goale, odihnite pe balustradă.

Atent la cele ce contează cu adevărat, poetul are înțelepciunea detașării de nevrozele cotidianului derutant și zgomotos: ”cu spatele la oraș aștept/ și totul devine atât de clar”.

Pentru el, lumea din jur este doar un ”cub transparent”, prin care zărește adevăratele miracole, cum ar fi Soarele  din poezia ”secvențe”, care crește doar în palmele iubitei.  

Despre detrminarea de a nu ceda uitării, poetul vorbește în ”ploaie cotidiană”:  ”toate derulează filme color prin fața ochilor/ toate se învață, mai puțin frumusețea/ nimic nu ne rămâne nouă/ totul este pentru a fi risipit/ cu o viteză uluitoare”.

Ar mai fi multe de spus despre cadența versurilor, despre atmosferă, despre arta de a crea imagini poetice (aș cita doar una care mi-a plăcut mult: ”viața se contorsionează, face bucle șifonate, se întinde ca un timpan fin”) și, în general, despre un anumit gen de intimitate în care fiecare dintre noi ne regăsim măcar parțial…

…dar cred că mai importante sunt spusele autorului care ne-a onorat azi cu prezența sa la Casa Bredicenilor din Lugoj, familie care a dat în trecut un mare diplomat al României, care ne-a reprezentat cu cinste peste mări și țări. Este vorba despre Caius Brediceanu, subsecretar de stat la Ministerul de Externe din anul 1919, apoi ministru plenipotențiar în relația cu Argentina, Brazilia și Chile, apoi ambasador la Vatican și în Austria. Azi, un alt secretar de stat este invitat la Casa Bredicenilor, să ne bucurăm de această întâlnire… întâmplător-neîntâmplătoare!