Un meșter lingurar care socotea că fusese plagiat (motivul figurativ, subiectul poveştii, ba chiar prinţesa–lingură) fiindcă la expoziția Lignum ruralia apăruse acea teică înflorată, din lemn de salcâm unde ciutura fusese strujită cu şiruri antropomorfe feminine, simboluri vechi ce stabileau, pentru inițiați, limitele căsătoriilor comunitare iar cana, blasfemie de netăgăduit, în contradicţie cu armonia limburilor apei, era o vulvă stilizată, pe lângă cuvenita contestaţie scrisă mânios şi înregistrată ostentativ, depuse diligenţele aflării ”epigonului” (celelalte epitete n–au fost cuprinse în document, iar organizatorii evenimentului, oameni cu experiență, le–au ignorat).

Reieși, în cele din urmă, că un etnolog, într–un periplu inedit, aflase întâmplător sălașul răzleț al artistului necunoscut, autorul exponatului și găsise de cuviință să promoveze ceea ce i se dăruise.

Bănuitor, măcar că nu mai era tânăr, meșterul lingurar hotărî să–și urmeze instinctul de a da față cu acel solitar, autodidact, înzestrat (ce nume avea – Nero Cuc Laurențiu!) și a desluși toate cele. Acțiune ce n–o putea realiza chiar bătând din palme… cu alte cuvinte, în timp, spațiu și dispoziție.

Dincolo de Cuptoare, la capătul civilizației, drumul ce traversează către Smârdari este un șleau bătătorit al tăietorilor de lemne, singurii care știu dacă răscrucile dau în fundături, mâncături, goluri alpine sau doar hățașe. Fără călăuză nu se poate… dacă înțelegi graiul autohtonilor, astfel că meșterul, Avramie pe numele descriptiv, află de la preotul locului, invocându–i copacul raiului pătruns de izvoarele cele nesecate ale Duhului Sfânt, câteva indicii.

Adevărat, sălăşluia încotrova un oarecare singuratic, din tagma ursuzilor, care se mulţumea cu darurile pământului şi ale braţelor, vrednic descendent al vechilor moşneni. Ba, comunitatea îl acceptase ca păstrătorul obiceiurilor strămoşeşti iar la primărie se aflau două fotografii ce înfățișau acele alcătuiri inventate de Nero Cuc Laurențiu pentru gura cătunului, un Pod peste Cale și un Picior de Statuie, amândouă meșteșugite din funii împletite cu crengi, astfel că se înălțau deasupra pământului ca zămislite natural și chiar crescând, înverzind peren – repere de netăgăduit. Anisia, roaba lui Dumnezeu, ar fi putut să–l însoțească până la sălaș, dacă se îndura.

Asta însemna să mâne peste noapte, după negociere și învoială, în gazdă la viitoarea călăuză, ceea ce era de așteptat… nimeni nu se grăbea pe acele meleaguri. Cina frugală la apus, odaia dinspre stradă rece și umedă, liniște.

Dar, după cântatul cocoșilor, gospodăria cutreierată de Anisia căpătă altă înfățișare, plină de rosturi; meșterul Avramie se mulțumi să se îndestuleze, omenit ca pentru drum lung, la masa din cerdac.

Doamne ajută!

Bătrânul aținându–se de femeie, mai apoi un căluț de munte ce căra troaca unde aveau să fie culcate, zicea ea, feluritele plante culese pe Valea Rușilor, spintecătura lungă dincolo de Codru, care se termina sub reperul topo al Muntelui Strategic.

La urcușul către obârșie Anisia îi descoperi Piciorul de Pod – o alcătuire mare din lemn necojit și arbuști, o consolă abia îndreptată cu funii vegetale precum un bătrân turn de asediu.

– Nu–i spune Pod peste Cale?

– I–o fi zicând; doar că încă nimeni n–a aflat calea… ar trebui să fie peste vale, când vor fi doar ape și portul dincolo!

– Portul?

– Vorbe de clacă! Ia, coboară culegătorul de ciuperci… Ziua bună!

– Sănătate să dea Dumnezeu! Ai pornit?

– Am pornit!

Dincolo de vârfurile copacilor, valea cătunului se desfășura întortocheată de–a lungul pârâului, gospodăriile urmându–i meandrele. Călătorii se abătură de la morena ce se vădea înainte înspre drumeagul argilos cu făgașe, strecurat lângă o albie secată; urcușul se deschise către un tăpșan lateral și o casă sub poalele pădurii.

– Te–am adus, mergi sănătos! Bag sama poți nimeri drumul înapoi!

– Aici stă acel Nero Cuc Laurențiu?

– Numai aici!

Aproape de gardul sălașului, un câine porni să latre; când se ivi omul, era clar stăpânul locului – cămașă lungă, cu înflorituri disparate, brâu din curmeie, desculț; barba acoperea amuleta marionetă atârnată de o frânghie.

– Cu ce treabă, om modern?

– Apoi, ziua bună; am venit anume pentru o oarecare teică înflorată ce–am văzut–o la expoziție.

– Bătut–ai drumul pentru un nimic?

– Nici chiar așa, se sumeți meșterul. Noi avem o rânduială a cioplitului, din moși. Se cuvine să cunoaștem Semnele.

– Ia, poftim către casă. Ațâț focul și bem ceai de lămâiță. Tu spui, eu spun: gândirea se face din gură.

În fața prispei, deasupra vetrei circulare de bolovani gazda clădi o stivă conică de pari și dădu foc talașului din interior; Avramie băgă de seamă că erau drugi ciocârtiți; gesticulă a negare.

– Începi să înțelegi care mi–e numele, ricană acel Nero Cuc Laurențiu. Fumul cheamă duhurile, ard ciopliturile și se arată altele…

– Asta înseamnă să–ți irosești talantul.

– Nicidecum, dacă ai la gât nimicul, indică gazda amuleta. Noi ne îndoim de tot.

– Și strădania asta pururi pentru a măcina în gol?

Nu primi imediat răspuns; interlocutorul era ocupat să pună un ibric mare pe jarul care, scormonit, împrăștia scântei. Îndesă în vas o mână de crenguțe și aduse din casă două căni de tablă.

Ceaiul cu aromă necunoscută, sorbit agale, împrăștia oboseala.

– Coboară tăietorii de lemne, mai leapădă oarecare trunchi, vorbi gazda. Altminteri cer eu iertare de la vâlva pădurii pentru tăierea copacului; că și omul este un copac, cu crengile înăuntru, mereu tăiate de civilizația ce se împotrivește raiului…

– Bag de seamă, dumneata ești adeptul nihilismului.

– Și schimbarea vine de undeva; la mine dintr–o captivitate. Itinerariul mi–a fost îndreptat. Ce păcat că Dumnezeu nu–și spune numele!

Miresme vegetale se încolăceau în ograda nesfârșită, podidită tainic cu întuneric sub voalul cerului. Moleșit, meșterul Avramie se îndreptă către prispa casei, să se întindă, golit de gânduri.

Zorii reci, aduși de pâcla văii, schimbaseră locurile. Înfrigurat musafirul coborî la focul ațâțat, unde Nero Cuc Laurențiu, ce parcă nu se clintise, îi întinse cana cu ceai.

– Adevărat, zise el și celălalt încuviință.

– Apăi, om bun, eu mă cam duc.

– Ia, ți–am ales o bâtă pentru drum; și lasă viitorul în pace!

– Întocmai.

Când drumețul trecu dincolo de ostrețele gardului, pustnicul îi strigă:

– Când ajungi la punte, urcă! După măsura greutății vei vedea dacă Dumnezeu te poate ridica!

– Negreşit!

Drumul către vale, cunoscut, părea mai scurt; călătorul chiar se abătu la casa Anisiei, să–i mulţumească; dar femeia, ieșind într–un târziu, ținea colțul basmalei peste gură și vorbea silnic.

Pe măsură apropierii de iluzoria civilizație, meșterul Avramie era stingherit de gânduri. TREBUIA să se deslușească!

Fără preget, în minuscula ogradă a casei familiale, alcătui o stivă conică, precum deprinsese din copilărie, cu feluritele exponate ale colecției sale; uscate cum erau, repede se aprinseră. Vâlvătaia alcătui un stâlp tremurător; plăsmuiri diafane pregetau, modulate de trosnetele lemnului.