bea ilioșca
să te prăbușești în tine cum te-ai prăbuși
de la etajul 10 al unui bloc
tocmai când moare imnul în fluierul
polițistului de cartier
ia-ți capul și așază-l pe masă
așază-l și pe masa cealaltă
ilioșca
pune pe toate mesele capul tău
se va umple cârciuma de prieteni
închină un pahar cu ei
înverziți ca niște lăstari de plop
prin zgura trotuarului
dacă-ți alunecă umbra pe podea
nu te-apleca s-o culegi
îmbrăcată-n rochie albă
cu mănuși de belle époque
ea
o să treacă printre mese
îți va poposi în rama ochilor îți va unge privirea
cu bronz
și te va tulbura
ai cea mai puternică dantură/ ilioșca
mușcă din întunericul ei ca din plăcintă
oricum va șterge podeaua cu poalele rochiei
îți va purta umbra peste granițe
acolo unde sunt numai valeți dintr-aceia
care beau apă chioară
de li se face sângele sloi
ilioșca
a trecut dumnezeu pe la noi
a lăsat vorbă
să-ți aduni capul de pe mese
că la el nu vine nimeni fără cap
să-l pui într-un sac
așa cum se pun puii de pisici
când rămân pentru vecie cu ochii-nchiși
bea ilioșca
sunt aburi pe chipul acestei nopți
fă-ți sufletul ștergătoare
înghesuită-n gâtul sticlei
zarea se scurge cleioasă
pe jos
o vei lua pe tălpi cum se ia noroiul
ai să bei de unul singur
zațul ei
dar atunci
ilioșca
nu vei mai simți ce gust are
ziua când îți aduce pustiul drept ofrandă
începe simplu: vreau o schimbare
înțelegi că schimbarea este trenul cu un singur loc
dintr-odată casa devine excesivă prea mult spațiu
pentru lucruri și răni
trântitul ușii seamănă cu o delincvență
ipotezele sunt bune doar ca să te lovească bolovanul unei concluzii
să ți se lipească de țeastă să-ți intre cu pickhammerul în creieri
întrebările stau înfipte în peretele minții sunt niște fluturi în insectar
liniștea se desface din cabluri / electrice
o explozie cu dărâmături de mușchi și de oase
ziua asta își mănâncă orele cum își mănâncă o pisică puii bolnavi
confunzi ochii miopi ai lui marlyn monroe din poster
cu ochii înghițitorului de cuie
a cărui lipsă de imaginație a făcut din sinucidere un colaj de anecdote ieftine
te învelești în privirea de hârtie a zilei ca-ntr-o plapumă
în sfârșit înțelegi că femeile adevărate mor tinere
celelalte țin în ochi bărbați găsiți cum ai găsi un portofel pe stradă
și nu îl duci unde trebuie
maternitate
privesc în oglindă
un bâzâit ca de insecte amețite de neonul aprins
mă alungă din maternitatea sticlei
m-aș întoarce în burta mamei dar am crescut m-am umflat
m-am și dezumflat între timp / nu suficient
dacă-mi rămâne afară capul cu ce gândesc
la o bază de tratament pentru oameni ca mine
al căror punct vulnerabil e jungla de taste
oameni ca mine în stare să se autoflageleze cu vin alb și tangajul poemelor-fluviu
cărora le fac bouche a bouche în ciuda faptului că unele se nasc deja moarte
dacă nu-mi încap mâinile când ar vrea cineva de pe-acolo
să-l țin în brațe să-l îmbrac să-l trec strada
eu cu ce?
dacă picioarele nu-mi ajung până la mâlul întunericului protector dinăuntru
cum nu ajung tălpile înecatului pe fundul apei
nu sunt eu nevoită să înghit toți clăbucii până mă vor scoate deasupra
și-n loc de sânge să-mi irige creierul doar apa
la vârsta mea nu trebuie să am așteptări
nu mai încap în nicio maternitate poate doar în groapa comună
cu toate astea continui să șterg oglinda de praf până când
mă va șterge ea pe mine
maternitatea este o utopie după ce te azvârle pe mal
singur trebuie să descoperi iarba de care să te-agăți și iarba
din care să-ți fabrici doza și iarba care va crește odată cu tine
ea din pământ
tu / peste pământ