Ca multe dintre cărțile de până acum, Vise, reverii, vedenii* este, la limită, un jurnal de ființă. La cumpăna vremii (”mă aflu la vârsta când munții îmi ies înainte, în halate albe/ la fel ca doctorii”, ”suntem la anii tâmplelor albe”), Mircea Bârsilă – neîndoielnic unul dintre cei mai importanți și mai originali scriitori din literatura română de azi – se menține în perimetrul inconfundabil al decupajului liric chiar de el inventat, impredictibil și surpinzător prin formă și spectaculos prin profunzimile la care ajunge, cu o consecvență stilistică insensibilă la schimbări și neafectată de inevitabilele fluctuații datorate, în timp, accidentelor estetice/existențiale. Epicurean prin definiție, cu o sensibilitate atașată atmosferei patriarhale a satului românesc tradițional, cu etica, dar și cu eresurile și trăirile lui mitice din care lipsesc durerile(Aponia), stăpânit de o pace interioară eliberarată de orice frică (Ataraxia) și de opțiunea pentru discreție și o infinită blândețe (Lathe biosas), Mircea Bârsilă derulează, și în noul volum, o întreagă semantică a împăcării cu sine, a atingerii acelui prag al viețuirii în care mai au relevanță doar amintirea, așteptarea și perpetua amânare a momentului fatal. O semantică, însă, nu a resemnării, ci, mai degrabă, a înțelegerii, a asumării, a credinței/convingerii că tot ce se întâmplă, nașterea, viața, moartea – ele însele – fac parte din normalitate, din firescul existenței, din natura lucrurilor, din, până la urmă, definiția esențială a ființei cea trecătoare prin lume, firavă și sublimă, vulnerabilă și puternică totodată: ”Nu contenește viața asta/ să tot înceapă, fără ca, în prealabil, să mă consulte și fără,/ s-o intereseze urmările: întotdeauna proaste, potrivnice, inacceptabile” (O săptămână întreagă).
Pentru cel care, acum, nu scrie decât în momentele când uită să mai fie trist, visuleste masculin, reveria: feminină. Cum timpul celor două a (cam) trecut, poetului nu-i rămâne decât să se aline cu vedeniile (”Vedeam ce nu era, vedeam ce nu se vede”), străine, nedeslușite, adesea confuze până așezarea sub un regim verbal și imagistic suprarealist, în care realitatea, etern înșelătoare, se preface în cuvinte, iar fantezia se dezlănțuie necontrolat, stăpânită doar de cel ce e aidoma”vagabondului exilat de zei”, Empedocle. Iar dacă zeii sunt indiferenți, sugerează Mircea Bârsilă, iar moartea nu are nimic înspăimântător, nu avem în niciun fel a ne teme nici de clipa trecerii, nici de lumea de dincolo. Existența trebuie trăită cum grano salis, valorificându-i și splendorile și inevitabilele-i dezastre: ”Doamne Dumnezeule, după ce îmi vei lua viața, aș vrea, Doamne,/ să-mi iei, îndurându-te de mine, și moartea. Nu știu dacă voi avea/ necesara răbdare să aștept, mort, luminata zi a promisei Învieri de Apoi./ Și mai ales nu cred că voi fi în stare să suport anevoioasa lucrare/ a Învierii” (Psalm). Când, nemiloasă, totuși, exasperarea își face loc printre stări, soluția poetului este refugiul în spațiul domestic-protectiv al copilăriei, etern păstrător al momentelor începutului și inefabil martor al clipelor fericite: ”De câte ori mă aflu cu moralul la pământ, la limita de avariere,/ încerc să mă refac, învelindu-mi negrele gânduri în câte-o frumoasă/ amintire din copilărie, așa cum se învelesc femeile de la țară/ în scoarță de arbore, când se întâlnesc prin livezi cu ibovnicii lor” (Lumina lunii). Recursul la copilărie este, ca în întreaga poezie a lui Mircea Bârsilă, cheia de boltă a universului poetic: aici, în mijlocul unei naturi binevoitoare, caldă, prietenoasă, plină de lumină, în lumea elementară a simplității, se consumă taina ciclicității uluitoare a anotimpurilor, marile iubiri, entuziastele elanuri ale începuturilor. Aici este gustul adevărat al vieții, fără povara experienței neterminate și chinuitoare a trecutului. Și, tot aici, își află perimetru favorabil, subtile conexiuniuni intelectuale: Mircea Bârsilă este unul dintre cei mai rafinați poeți de azi în a-și apropria reperele mitologiei, marile embleme ale etosului tradițional, simbolurile nepieritoare ale sacralității.
Din loc în loc, liniștea interioară și hedonismul (totuși) temperat, sunt sparte zgomotos de discursuri cu inflexiuni catastrofale, cu trimiteri directe la evenimetele dure ale începutului de mileniu, cu statisticile lui concrete, șocante. Un val de nemulțumire își face loc: Mircea Bârsilă își dezvăluie latura deja cunoscută din cărțile anterioare, vehementă, tranșantă în expresie, apocaliptică în conținut : ”170 de avorturi, între orele zece și cincicprezece și treizeci de minute, zi de zi, în România/ (această țară respirând/ tot mai greu),/ 8.500 de fete minore devin, în fiecare an, mame./ Alte mii – din Vaslui și din Teleorman,/ din Ardeal, din Vâlcea și din Suceava lui Ștefan cel Mare -/ sunt nevoite, constrânse de sărăcie,/ să facă trotuarul/ prin orașe cu covrigi în coadă din Occident” (Saeculum).
În Vise, reverii, vedenii spiritul vizionar al lui Mircea Bârsilă reiterează cărările sale inconfundabile, într-o nouă demonstrație de virtuozitate poetică de mare și seducătoare densitate.
Mircea Bârsilă, Vise, reverii, vedenii, Editura Școala Ardeleană, 2022