Militant neobosit, ziarist împătimit, cel dintâi personaj care, în 22 decembrie 1989, a relatat, la Radio Timișoara, evenimentele revoluționare din Lugoj – despre care, altminteri, a și scris câteva cărți importante: 20 Decembrie 1989. Lugojul, al doilea oraș liber (2003), Revoluția lugojeană (2005), Lugojul, a doua capitală a Revoluției Române (2009), Lugoj, 20 Decembrie 1989 – revoluție, adevăr, dezinformare (2015) -, jurnalist de investigație, redactor șef al ziarului „Drapelul” și al publicației „Banat Express”, redactor coordonator la „Atac de Banat”, redactor informații speciale la „Evenimentul zilei”, șef birou investigații la „Actualitatea” și secretar general de redacție al revistelor literare „Cuvinte românești” și „Banat”, Nicolae Toma a debutat cu poezie în ”Convorbiri literare”, în 1988. După mai bine de două decenii, în 2009, i-a apărut, la Editura Anthropos, un prim volum de versuri, Garnizoanele somnului, urmat de Ad hominem (2013) și, anul trecut, de Zece pași spre înțelepciune (2022)*: cărți ale căutării de sine, ale limpezirii propriei voci lirice și ale recuperării biografiei interioare, sub semnul aplecării către reflecția de natură morală, etică și filosofică.

Într-o manieră oarecum similară cu aceea din Ad hominem, Zece pași spre înțelepciune este structurată pe două segmente distincte. Primul e compus din zece grupaje cuprinzând între unu și zece poeme ce descriu treptele cuceririi unei etern promise ataraxii – stare a împăcării Sinelui cu Lumea. Cel de-al doilea, strânge la un loc treisprezece Invocații adresate Divinității, familiare cititorilor grație consistentei prezențe a autorului pe rețelele de socializare și pe site-urile de specialitate. Cele două cifre (10 și13) sunt încărcate de o simbolistică aparte. Prima, cifra faimoasei Tetractys, semnifică, după Pitagora, modelul desăvârșit al creației, al ființei de lumină, omul inițiat, care a reușit să își găsească locul în cosmos, cunoștința supremă, conștiența legată de perfecțiunea universului și a sinelui.  Ea îl definește pe cel care, deplin conștient, și-a spiritualizat corpul și, deplin viu, și-a materializat spiritul. Dincolo de încărcătura legată de superstiții, cealaltă cifră, 13, reprezintă, la polul opus, distrugerea perfecțiunii și a spiritului, pulverizarea ființei care și-a aflat limitele și încearcă să se reașeze în marginile acestora.

Consecvent cu propria ideologie literară astfel definită, Nicolae Toma își întemeiază poeziile pe similitudinea dintre actul Creației și acela al Scrierii, și unul și celălalt având ca miză așezarea ființei în ființare prin suferința izbăvitoare: ”poetul e asemeni lui Isus/ își pune inima drept scut/ și cere dreptul la rugă// și nicidecum orbirea/ nu va fi scăpare și nici scrumul/ cel fără de sfârșit/ hălăduind dorul ca și gândul/ răstignește poetul/ ce-a îndrăznit să cânte nemurirea// la porțile nesomnului/ numai inima poetului veghează/ înconjurată de gânduri/ gestează poemul/ și-l bate în cuie pe cruce” (Ad hominem).

Pe un asemenea eșafodaj, Nicolae Toma sublimează în poeme pașii decriptării înțelesurilor ascunse ale viețuirii, pornind de la păcat (”cu păcătoșii stau deseori la masă”) și sfârșind cu asumarea lui (”păcatul meu de a învinge viața se pătrunse/ ca un cui prin brațul celui sacrificat”), cu apăsătoarea convingere că umanitatea își află sensul  tocmai în existența acestuia. Sunt provocate să confirme și să argumenteze destinul cristic al Poetului universul familial, iubirea (”prima chemare departe de visarea ta/ A fost de fapt prima revoltă/ Fără de soare răsare”), spaimele și angoasele tinereții, rătăcirile aride în căutarea propriei identități (”Neînțelegerea declară războaie și vânt/ Cunosc mesajul/ Înainte de a fi iubit/ Trebuie să fiu batjocorit”), perpetua căutare a adevărului și a unui sens al lucrurilor Lumii (”Hălăduim și nu ne mai găsim un rost/ Un spirit prea războinic ne-ndeamnă în plecare”), zidirea templului interior, alienarea, durerea și sacrificiul, palida renaștere a speranței. Toate  converg spre atingerea pragului cel mai de sus al înțelegerii: ”Nu e nimeni fără vină/ Și fără un negru gând/ Precum apa cea fără de apă/ Și păcatul cel fără păcat//  Într-o lume ce se vrea perfectă/ Împreună păcătuind”. Într-un fel de addendum al treptelor către înțelepciune intitulat Și mulți, mulți, mulți alți pași, poetul conchide: ”Păcatul meu nu mă uit înapoi// Fiindcă știu că zbor într-un cer/ viață și moarte cer pământ vis și gând// Nimeni nu știe și nici nu va ști/ Secretul vieții și al morții” (Și sigur nu ultimul pas). Arhitectura metafizică a textelor lui Nicolae Toma aparține unui tip de lirică sapiențială, temeinic controlată de rațiune, plasată la limita dintre intelectualizarea limbajului și încriptarea lui cu aparența de șaradă impenetrabilă. Arareori sclipesc din semiîntunericul discursului, imagini ori structuri metaforice, decupaje care să dea un strop de culoare mesajului arid. În logica interioară a volumului, exerciţiul poetic premerge rugăciunii, declamaţiei religioase și invocațiilor mistice din Invocații: ”Doamne/ Înainte de a te găsi pe Tine/ Lasă-mă să mă întâlnesc/ Cu mine însumi/ În mine/ Și amândoi să purcedem/ În slava Ta” (IV).

Nicolae Toma aparține speciei de autori convinși că nimeni nu poate fi poet, rimbaudian vorbind, dacă nu a petrecut măcar „un anotimp în infern”. Monolog însingurat, solilocviu tardiv, poezia este pentru el tentația unui dialog dintre un eu aflat aici cu un tu poziționat, pentru eternitate, dincolo.