Așa cum am precizat în numeroase rânduri, este greșit să se creadă că secțiunea de aur evaluează doar forma unui poem. La urma urmei, ritmurile poeziei nu sunt de natură formală, ci vitală. Ele dau viață poeziei, insuflându-i spiritul limbii în care este rostită. Ritmul poeziei românești asimilează ritmul rostirii limbii române, în cel mai firesc mod cu putință. Și îl valorifică în tiparele celui mai elevat gen literar.

După Eugeniu Coșeriu, limbajul poetic reprezintă limba în plenitudinea posibilităților ei de manifestare. Limba poeziei lui Mihai Eminescu confirmă această teză.

Așadar, prezența secțiunii de aur în poemele eminesciene nu este deloc întâmplătoare. Și nici nu este un fenomen sporadic, ci constant și definitoriu. Temele abordate de „ultimul mare poet romantic al Europei” fac parte din tezaurul culturii umanității, în care se reunesc, la nesfârșit, resurse de naturi diverse, absolut necesare pentru istoria și viitorul marii literaturi.

„Odă (în metru antic)” este una dintre creațiile eminesciene al cărei statut de capodoperă nu a putut fi contestat. Aici poetul romantic se întoarce la Antichitate. La specii, metri și… mituri de îndelungat prestigiu universal. La profunzimi inatacabile. Trăirile cele mai intime, ființa sa adâncă, le conectează la valori perene, raportându-se la personaje celebre din mitologia greco-romană (Nessus, Hercul, Phoenix) și având repere spirituale de neclintit în cultura indiană (v. A. Bhose, Eminescu și India). La acestea acced poeții de formație intelectuală clasică, indoeuropeană, înregimentați sau nu într-un curent literar, dar al căror talent, a căror creativitate, a căror informație sunt puse în slujba unei tradiții culturale ce se cere continuată la cele mai înalte nivele filosofice și estetice.

Un tumult liric străbate viguros poemul ca un torent năvalnic și necruțător, aflat sub semnul „suferinței… dureros de dulce”. Determinarea oximoronică a căii spre cunoaștere acoperă întreg spectrul de dureri și de plăceri ale unei existențe limitate. Paradoxal, sau nu, din moment ce marile culturi și religii privesc viața veșnică drept renaștere, visul fericirii în existență obligă la acceptarea morții: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”. Pentru Eminescu, acesta este un vis împlinit, în solidaritate cu lumea (la care se referă încă din Împărat și proletar: „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”), contrabalansând personala „nepăsare tristă”. Singura șansă de a înfrunta otrava destinului este de natură spirituală. Dacă în genotextul poemului identificăm eterna dramă a ființei întru moarte, într-o neostoită combustie lăuntrică, în sensul „complexului lui Empedocle” din Psihanaliza focului a lui Gaston Bachelard (v. disperarea din strigătul: „Focul meu a-l stinge nu pot/ Cu toate apele mării”), în fenotext descoperim influențele optimiste  ale învățăturii buddhiste, cu rădăcini în hinduism, adică ale unor religii (filosofii?) care postulează „stingerea” nirvanică a suferinței prin iluminarea din suprema clipă a morții. Neliniștea tot mai intensă a eului liric este dublată de nerăbdarea sa de a ajunge în acel moment decisiv. Graba de a atinge capătul suferinței – și, implicit, al vieții – nu este departe de sentimentul thanatofiliei, sugerat de Mihai Eminescu în Mai am un singur dor: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării”, ori în Rugăciunea unui dac: „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”Este dorul retragerii din Samsara… în sinele etern, este dorul dispariției eterne, dar și al întoarcerii la viață… Așa cum a revenit pasărea Phoenix… LUMINOS!

Dar iată poemul și schema metrică aferentă:

„Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,

Ochii mei nălțam visători la steaua

Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință tu, dureros de dulce…

Pân-în fund băui voluptatea morții

Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

                                   Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai renviu luminos din el ca

                                   Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniștit, pe mine

                                   Mie redă-mă!” 

v v _ v _ v v _ v _ v

_ v _ v v v v _ v _ v

_ v _ v _ v v _ v _ v

            v v v _ v

v v _ v _ v v _ v _ v

v v _ v _ v v _ v _ v

v v _ v _ v v _ v _ v

            v v v _ v

_ v _ v _v v _ v _ v

v v _ v v v v _ v _ v

_ v _ v _ v  v _ v _ v

            _ v v _ v

v _ _ v _ v v _ v _ v

v _ _ v _ v v _ v _ v

_ v v v _ v v _ v _ v

            _ v v _ v

_ v _ v v v v _ v _ v

_ v _ v _ v v _ v _ v

v v _ v _ v v _v _ v

            _ v v _ v

Silabe neaccentuate: 118; silabe accentuate: 72; raportul dintre acestea: 1,63888… Deci, foarte aproape de Phi, „numărul de aur” (=1,61803…). O distanță atât de mică, în cazul unui poem atât de mare.

Dereglările de ritm fundamental, iambic – ritm venerat de Eminescu (v. poemul postum intitulat chiar Iambul), au drept consecință sporirea numărului de silabe neaccentuate, din diverse motive. De exemplu, la Mihai Eminescu, armonizarea sensului cu sonoritatea expresiei este frapantă în câteva secvențe. „… la steaua/Singurătății” prezintă o succesiune de patru more într-o structură sonoră de 8 silabe, din care numai două sunt accentuate (stea-, respectiv, –tă-). Intensitatea sonoră redusă corespunde stării de contemplare, nocturnă, cu ochi visători, a stelei singurătății, aflată la mare distanță. Această liniște a tânărului solitar sub cerul înstelat, această visare prelungită a celui născut poet, este o pregustare a liniștii de dincolo de lumea telurică.

Matur, lucid, în comuniune cu cei de-o seamă cu sine, dar de dinaintea sa, Mihai Eminescu împărtășește, duce mai departe, suferința și tulburarea lor. Liniștea pierdută, cea de dinainte de a fi cel ce a devenit, și anume unul dintr-un șir de poeți tragici, sfârșind prin a-și însuși lecția morții, o invocă în finalul poemului, cu patos: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!” Aceste ultime versuri vădesc dereglări de ritm, au accente cu intensitate sporită:  v v _ v _ v v _v _ v/_ v v _ v

 „Voluptatea morții/ Nendurătoare” este, de asemenea, o structură semantico-sonoră de 11 silabe, dintre care doar trei sunt accentuate. Predominanța morelor redă uimirea celui ce descoperă propria moarte, contrariat fiind de apariția ei seducătoare.

Multiplicarea silabelor neaccentuate din poem rămâne, totuși, sub controlul conștiinței artistice, încât nu se iese din raportul de 1,6…, Poetul păstrând proporția axiologică a construcției unei ode. Menținerea acestei proporții se realizează și prin fenomenul invers, cel al accentelor suplimentare, motivate semantic, în urma cărora se obține o învecinare de silabe aflate sub ictus. Sunt accentuate, de pildă, adjective pronominale posesive, fapt ce determină apariția unor succesiuni de silabe cu intensitate sonoră mai mare („De-al meu propriu vis”; „Pe-al meu propriu rug”). Această soluție dovedește relevanța mărcilor eului liric, ce dobândesc maxim relief în expresia ultimă a „singurului dor”: cel al revenirii la sine, la esența și la echilibrul tainicei, unicei ființe a Poetului: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”   

Pregnanța ideii filosofice dominante, de natură existențială, pregnanța înscrierii într-o tradiție spirituală de anvergură se împletesc rodnic cu pregnanța ritmului unei ode antice, de atâta frumusețe, de aleasă ținută, rostită în cea mai distinsă limbă română, creată pentru poeți de inegalabilul Mihai Eminescu.