(fragment)

Când a ajuns în dreptul ghenei de gunoi, nu-i venea să creadă că a petrecut atât timp cu Marta. Era un contrast șocant între cadrul în care a fost cu ea și unde locuia el. Era ca și cum ar fi  făcut un salt în timp, în alt spațiu. Nu-i venea să creadă că a avut curaj să-i ceară să vină cu el ca să-și vadă fiul, și că ea a acceptat. Nu-și putea explica deloc cum i-a venit ideea. Nu s-a gândit nicio clipă să o roage așa ceva. Totul a venit nepregătit, ca și cum o voce i-ar fi insuflat în creier ce să spună. Parcă fusese altcineva. Trebuia să recunoască fără jenă că se petreceau lucruri ciudate. Imaginile din vitrină, înfruntarea hoților, costumul căzut în dulap, vârtejul iscat pe neașteptate și doar în jurul lui, rugămintea adresată Martei…Toate erau cumva din altă zonă, nu a normalului. Era inginer, căuta mereu explicații logice și era convins că orice are o explicație științifică. La ce nu găsea răspunsuri, considera că vin din domenii pe care nu le cunoaște. Nu spunea că e ceva paranormal, însă nici nu respingea cu totul ideea.

Pe seară a venit și Zaharia, trăgând de roțile căruciorului. Părea mai animat, și era îmbrăcat cu alte haine. Barbu i-a dat niște pâine cu icre.

-Ceapă n-ai? l-a întrebat Zaharia.

-Am, a zis Barbu.

Și i-a adus una tăiată în patru. Mâncau amândoi și priveau cerul. Se schimba și peisajul nocturn, nu mai erau stelele ca țesute pe o pânză indigo, ci nori închiși și opaci. Anotimpurile predau ștafeta. Curând nu vor mai putea să stea afară, se vor vedea mai rar. Deși oamenii ar trebui să fie mai apropiați pe timpul iernii. Se gândea că trebuia să aibă grijă mai mult de Zaharia. N-ar fi crezut că ar fi fost în stare să încerce să-și ia zilele. Secvența cu trupul lui zbătându-se atârnat de funie îl făcea să se înfioare, când și-o amintea.

-Înainte de Crăciun vor expune tabloul, a zis Zaharia deodată.

-Așa de târziu? s-a mirat Barbu.

-Da, de solstițiu.

-Dar ce legătură are? a întrebat iar Barbu mirat.

-E noaptea cea mai lungă din an, Da Vinci parcă a inventat un sistem prin care se făcea un calendar astronomic. Nu știu dacă are legătură sau atunci pot ăia să aducă tabloul, l-a lămurit Zaharia. Dar 21.12, cifre care se oglindesc…

-La cine e tabloul acum?

-Nu știu exact cine e proprietarul, dar am auzit că e ținut la o galerie de artă prin Italia și circulă prin lume.

Zaharia a făcut o pauză apoi a adăugat:

-E o copie. Originalul s-a pierdut sau nu a fost terminat, și a fost redat de mai mulți pictori. Cică de fapt e Monalisa goală. A fost păstrată de un elev de-al lui Da Vinci, apoi a fost pictată de alții. Sunt multe picturi „Leda și lebăda” făcute de anonimi, fiecare cu viziunea lui.

Barbu s-a uitat la el și a avut o revelație:

-Tu l-ai pictat…!

Zaharia a confirmat printr-o mișcare lentă a capului, apoi a adăugat:

-Este după un model realizat de un pictor german, anonim, ca și mine.

Era prima dintre copiile comandate și pentru care era să plătească scump. Scăpase doar cu un picior. Amândoi tăceau copleșiți de ultimele evenimente care le-au schimbat viața. Așa simțea fiecare, că viața a luat-o pe un alt drum. Nu știau care și unde va duce. Dar nu mai puteau ieși de pe el.

-Până atunci merg să-mi văd băiatul, a rupt Barbu tăcerea.

-Vrei să vorbești cu el?

-Nici nu cred că mă mai cunoaște. Deocamdată merg să-l văd. Azi m-am întâlnit cu Marta, merge și ea cu mine. Nu mă simt în stare să mă duc singur, i-a zis Barbu.

L-a văzut pe Zaharia cum se întristează. Și-a dat seama de ce. Se simțea dat la o parte, nu a apelat la el să-l însoțească, ci la Marta. Ca să nu-l lase să cadă în tristețe, Barbu a mai spus:

-I-am povestit ce ne-a zis Doina, cu moartea lui Zoran. Au fost iubiți, trebuie să știe. Marta e o femeie grozavă, trebuie să o cunoști și tu!

-Vrei să o sperii? i-a zis Zaharia zâmbind amar.

-Vorbești prostii! i-am povestit de tine, i-am zis că ești prietenul meu, că l-ai cunoscut pe Zoran. Ai tot dreptul să o cunoști și tu pe ea.

   Zaharia s-a mai luminat la față. Barbu și-a dat seama cât de rănit trebuia să-i fi fost sufletul, dacă la cea mai mică pâlpâire a încrederii, cădea atât de repede. Un om neînțeles, pentru că purta singur un bagaj valoros care nu-i trebuia nimănui. De fapt, nu asta era problema, de trebuit, oricine avea nevoie. Problema era că Zaharia nu-și arăta oricui bagajul prețios, îl ținea ferecat și îl deschidea doar cui credea el că îl înțelege. Barbu s-a bucurat în sinea lui că, probabil după Zoran, el a reușit să-l convingă să-i arate bagajul.