N-a fost niciun ger „al Bobotezei”, așa că a pornit vitejește la țară, în sudul Olteniei, să ajungă înainte de zi de sâmbătă, să-și împlinesc datoria de fiică iubitoare, întru memoria mamei, la ritualul pomenirii.

„Puteai să plătești o masă aici, în oraș, la Cantina Săracilor și era poate mai bine primită de Dumnezeu!” „Ehei! Și cu gura satului?! Trebuie chiar la locul faptei! Babele nu știu asta și nu te mai spală toate apele Sâmbetelor de afuriseniile lor! «O fată a avut Domnica și n-a fost în stare să-i facă și ei o pomană, ca tot creștinul!»”.

Trecut-au deja doi ani („Cum s-a scurs timpul, maică, de la acel sfârșit de ianuarie, primăvăratic de senin, de parcă voiai să fie plecarea într-o îmbrățișare caldă! Tot nu scap de cea din cea din urmă amintire, parcă de mai ieri, când încercam să-ți țin degetele pe ultima lumânare .

Vali a făcut focul în casa înghețată de pojghițele iernii și de singurătățile sufletului mazilite prin colțuri cu păianjeni.  Treptat s-a încălzit, devenind mai prietenoasă.  

Pe perete, au prins a lumina chipurile din tablourile cu larii casei: deasupra, taica-mare, firesc în mândria lui, cu  pălăria de prim croitor al satului, așezat  în poziția lui de staroste și în familie, alături mam’ mare, mai mică de statură, cu barișul cu capetele petrecute lateral, sub margini, pe  sub bărbie, cu aerul ei blând de supusă, dar hotărâtă și sigură pe puterea ei de temelie a statorniciei casei. În spate, era un macat înflorat, pus ca decor. Fotografia întreagă, din care era decupat tabloul, o fotografie alb – negru, îngălbenită, îi înfățișa așezați pe un scaun, solemni, în  fața acelui studio foto improvizat în propria lor ogradă.

Dedesubt, tot alb – negru, poza din tinerețe a Domnicăi, cu bluză albă cu guler ridicat, și părul strâns într-o coadă lungă și groasă. Alături, o imagine  color, mai de dincoace de vreme, dinainte de boală, zâmbitoare, cu batic colorat, prins la spate. „Ţaica Domnica, se ştie,  și la 80 de ani e fudulă, tot îndulbănită umblă!”

Fiica, vecină și fostă „tovarășă de lucru” cu maică-sa, în anii colectivului ( singura care a fost lângă ea la „spălatul mortului” și la priveghi) s-a simțit datoare să fie mereu alături de fiica revenită la vatră, într-un crâmpei de iarnă anume însemnat pe răboj. „Să nu uiți să faci comandă la brutărie și de opturi. Vineri seara se-mpart «colacii de la gura cuptorului», nouă bucăți și sunt în formă de opturi”. „Da de ce  sunt așa?”. „Nu știu, așa am (pomenit și noi de la ăi bătrâni”. „Și pui acolo alături un măr sau o portocală, o bucată de halva și una de rahat, că e zi de post, chiar daca pomana e sâmbătă, în zi de dulce. Să fie precum cu dare de mână, nu să pară că te calicești, că atunci nu mai e pomană din tot sufletul, pare târșâită printre degete zgârie branză, ca dată în dorul lelii. La fel pui și pe colaci,  o bucată de salam, una de brânză, o mandarina, o bucată de cozonac, așa cum pui de obicei pe colaci, de sărbători. „

Pentru sâmbătă, comanzi pe lângă colaci, o năporojnie și o liturghie,  o pâine de dus la cimitir cu coliva, când te duci sâmbătă dimineață și vine popa și țârcovnicul s-o citească la cruce. Să nu uiți și sticluța cu vin să stropească părintele coliva: «Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți»”. Știa Vali, era un crâmpei din Psalmul 50, cu puteri tămăduitoare.

„Mâncarea o comanzi la firmă, la pachete, nu mai e cum se făcea mai înainte, cu bucătăreasă și masă acasă. ” „Știu, firmă de catering” „Așa cum le-oți zice voi! Uite, că a rămas și un lucru bun în urma pandemiei, pachetele astea, pentru cei mai înstrâmtorați, așa ca tine, nu te-ai fi descurcat de una singură, nici n-ai fi avut ude să-ntinzi mese in casă, acum iarna.

Că atunci nu mai era voie nici să te mai vezi în față om cu om, chiar dacă erau doar doi era cu pocinog. Darămite să faci mâncare acasă și să chemi la masă cât îți iese colo, neamuri apropiate, vecini de ajutor, că se strângeau la zece-cinșpe suflete, că nu puteai nici să te-ntizi mai mult, ca la pomana de șase săptămâni, unde chemi mai mulți.

Unii din sat, mai de neam mare, au mai început să facă iar acasă. Că le e dor, Vali, să mai vorbească unul cu altul, că nu vezi ce ne-am înstrăinat, nu mai știm neam unul de altul, nu mai ies la drum la taină, nu mai ai cu cine schimba o vorbă, spune o glumă. Nean’tu Mitrică, de peste drum, acum a îmbătrânit și el, îl mai lasă mintea, dar nu-l mai opreai din turuială, când se pornea ce făcea el ca șef de echipă, numa’ peste femei! Viorica, de alături, că nu mai e, fie-i țărâna ușoară, o știai ce pusă pe glume era, bine că a murit înainte de pandemie, acasă, în patul ei, cu lumânare la cap, când i-a fost sorocul, că altfel, de cum ar fi dus-o acolo, cu amețelile ei, o aducea a doua zi moartă, în coșciug bătut în cuie, Doamne ferește cică și dezbrăcată, fără haine , ori cu ele deasupra. De ce? Să se apere de muște?.

Pachete, pachete, dar și ele trebuie cu tot dichisul, ca la masă adevărată: aperitiv – cu salam, roșii umplute cu salată de icre, ouă cu pateu de pasăre, măsline, apoi sarmale cu smântână, mămăliguță și ardei iute, o pulpa de pasăre (că friptura de porc au tot mâncat de la Crăciun încoace) cu salată de varză și cartofi natur, o prăjitură tiramisu, plus, pe lângă o doză de bere, și o sticlă de jumătate de vin, original, din recolta proprie.

(Vali se vedea în satul acela din Nordul Danemarcei, bântuit de viscole, la acel celebru „Ospățul lui Babette”, cu imaginarul vin un „Amontillado autentic”, și cu specialitatea casei, „cailles en sarcophage”- prepelițe umplute în aluat, specialitatea unică a bucătăresi de la Café Anglais).

La împărțitul opturilor, vineri după-masă, era un soare de primăvară, a mers de drag pe mahala pe la vecini, în pantofi și- n jachetă, stând la taclale cu toți, căci fiecare era nevorbit și nu se mai văzuseră de un car de ani.

Peste noapte, sudul a intrat parca într-un vortex polar, a nins ca-n poveștile lui Andersen. Dar ea nu era Craiasa Zăpezii, nu avea sanie fermecată, ci o bicicletă rusească veche, cu care trebuia să bată cale de trei kilometri până la cimitir. Mița Bițiclista se dezvățase de mersul pe jos.

Plecată cu noapte-n cap, mergea crispat, nu trecuseră decât câteva mașini, dar lăsaseră ceva poteci firave pe care să se încadreze cu bicicleta, nu-și permitea să cadă, coliva din paner s- ar fi făcut harcea-parcea, ar fi strâns-o cumva în farfurie, dar baiul ar fi fost crucea de deasupra, făcută cu greu din cacao, ar fi improvizat o cruce din bomboanele de pe margine…

„ Doamne, ar fi zis maică-sa, Domnica, ce fată pociomoagă am, mereu parcă a avut două mâini stângi, acum nici pe picioare nu mai poate merge!”. Se înarmase și cu un făraș să dea zăpada din jurul mormântului, cât să dai ocolul întru tămâiere, cu sfeșnicul cu cărbune aprins, cu tămâie deasupra. 

La întoarcer,e trecuse un plug de deszăpezire, a ajuns repede, să facă pârtie de la poartă până-n casă, să aranjeze colacii pe masă, să aprindă lumânările, să desfacă pachetele, că urma să vină părintele acasă – să sfințească bucatele ce se vor împărți- cu busuioc și cu apă sfințită de la icoană.

         Altădată ar fi rămas de strâns mese și scaune, un morman de vase de spălat, tacâmuri de numărat, Fiica ar fi venit cu ajutoare, care-s mai gureșe, luând la puricat cele petrecute: „Prica e tare slăbită , nu spune, dar o duce rău cu bărbatu-su… Ai văzut? Al lui Dobrici n-a venit, ca să nu-l întâlnească pe al lui Săftoiu,  care i-a suflat nora de sub nas, auzi la ea, adusă de peste trei sate, să plece de la bărbat, după nici un an, chiar peste drum, când familiile astea se aveau bine de-o viață, au mâncat unul din palma celuilalt, nu i-o fi părut păcat de Dumnezeu?!”).

Acum e camera goală, rămase într-un colț doar vârfurile de lumânări aprinse pe colaci, nu avea singura sarcină decât să pună sfeșnicul pentrutămâiat, cu săculețul de tămâie și cărbune, să aibă pentru anul viitor la icoană apă sfinţită şi busuioc. Parcă se liniștise cumva, stă în prag, cu sufletul împăcat până la următorul parastas.

Până a doua zi, în ziua plecării, a dispărut orice urma de zăpadă, și îngheț.

Întoarcerea a fost totîntr-un vârtej de primăvară, de parcă totul s-ar fi întâmplat într-o gaură neagră a timpului, ori o buclă de paranormal, în care s-au întâlnit mamă și fiică. Fusese ca pentru o vindecare de ultima amintire (acele cu degete dureros încleștate pe ultima lumânare), iar în visul dintre iarnă și primăvară, au adormit amândouă, mângâind obrazul de alături și rostind :„Iartă-mă!”