(fragment)

„În vale, în jurul unui foc de tabără uriaş, trei fete tinere, voluptoase, pe jumătate dezbrăcate, cântau şi încingeau o horă. Prima reacţie fu să pună mâna la ochi, ca un copil ce vede pentru prima oară, într‑un film, o scenă deocheată. – Smin‑theos, apropie‑te, Smin‑theos, zeule fermecător… apropie‑te! Chemarea se întrepătrundea cu trupurile mlădioase şi cu vocile fermecătoare ale Ielelor. Focul de tabără era pentru el, nevolnicul, captivul, un far pentru corăbii rătăcite în furtună. Nu ar fi recunoscut vreodată că Ielele erau de vină, şi nu focul. Sări în picioare, încercând să pară ţanţoş, un cocoş de luptă, un general plin de medalii la o ceremonie. Pe sub tălpile Ielelor, iarba se topea (şi, în mod sigur, n‑avea să mai crească vreodată), iar crengile copacilor din jur păreau pârlite de flacără. Cele trei inimi ale zmeului… băteau aiuristic, fără a se sincroniza una cu cealaltă. Rând pe rând, ca nişte balerine ce dansau în jurul unui punct fix, într‑un glob de cristal, se apropiau şi‑i şopteau: – Zeule fermecător, dansează împreună cu noi, iubeşte, trăieşte… Zmeul Zmeilor s‑ar fi împotrivit, dar era neputincios, doar o uriaşă păpuşă de paie, mai urâtă decât o sperietoare de ciori. – Eu sunt Marina, zise una dintre fete, cea bălaie ca o micsandră sălbatică, şi îl prinse, cu degetele ei delicate, de încheietura mâinii drepte. Zmeul rătăcea‑n valuri albastre, iar printre degetele butucănoase de la picioare avea nisip şi scoici de mare multicolore. – Eu sunt Zalina, zise a doua fată, cea oacheşă, şi‑l prinse, chicotind cu gropiţe în obraji, de încheietura mâinii stângi. Zmeul exaltat şi bramburit parcă era prins într‑un vârtej, iar pe piept ţinea o piatră uriaşă de marmură. – Eu sunt Catarina, şopti cea de pe urmă, cea incandescentă ca vinul ghiurghiuliu, apoi le prinse de mâini pe celelalte două şi învârti o dată hora. Zmeul se sufoca, ar fi dat din picioare, din mâini, ca un spânzurat în ştreang. Când hora se învârti a doua oară, zmeul era mut, iar mâinile şi picioarele i se zgârceau. Catarina părea că face haz de el. – Zeule Fermecător, azi o să bei apă vie din Fântâna Fericirii. Şi, cumva ciudat, o lacrimă i se prelinse pe obraz, printre pistrui. Altundeva, la distanţă de vreo trei poşte călare, pe un obraz zbârcit, printre negi, se strecura spre bărbie o altă lacrimă, dar cenuşie.”