Costel Stancu: Din umbră, Celălalt

Costel Stancu: Din umbră, Celălalt

* * *

Ai grijă ce scrii! te amenință, din umbră, Celălalt.

Nu degeaba ți s-a ridicat, în palmă,

o spînzurătoare. Nu risca, păstrează foile imaculate.

Fii grăjdarul ce țesală, în fiecare dimineață, calul alb

al împăratului; însă nu-l încalecă niciodată, de teamă

să nu fie decapitat. Cine să-l asculte? Tu? Nici vorbă.

Dimpotrivă. Scrii cu sînge pe ziduri, pentru cei ce nu

și-au pierdut mirosul. Cu degetul pe nisip, pentru cei

care nu uită. În limba orbilor și a surzilor scrii.

În limba inimii tale hăituite. A trecut timpul morții,

alte griji ai acum. Încă nu ai reușit să îndupleci paznicul

cerului să îți înapoieze mingea șutată acolo,demult,

în copilărie. Cînd iubești, toate pot fi îmblînzite.

Uite cu cîtă ușurință ai făcut din spînzurătoare

o pasăre mică ce îți ciugulește din palmă!

* * *

Sufletul se întoarce în tine, aidoma unei ferestre.

Deși zidul a fost dărîmat demult, știe unde să se așeze.

Tu doar o ștergi, de abur, cu mîneca, și privești prin ea

la cei care, cu dinți de ceapă, încearcă să te sperie.

Retrăiește copilăria unui vis. Bucură-ți sufletul, nu îl

lăsa să tînjească. Ieși în stradă, îmbrăcat în costum de

scafandru, și strigă: vor veni apele! vor veni apele!

La început, te vor crede nebun, însă, cu timpul, te vor

urma. Pescarii vor tăcea la aceeași masă cu peștii.

Dumnezeu

va privi în lume ca într-un acvariu și va fi mulțumit.

* * *

Eliberează-te de tot ce știi. Memoria e un submarin

din carton, nu o floare de nufăr. Încă nu părăsiseși pîntecul

mamei și veneau la tine să te întrebe despre viețile lor.

Nu coborî podul peste șanțul de apărare. Vor înota pînă

în mijlocul apei, apoi se vor întoarce speriați. Fiecare va

povesti altceva. Prefă-te că îi asculți, îi va liniști. Spune-le

că doar ceea ce nu știu le poate fi de folos. Sînt păsări

care dorm în zbor, amintirile împiedicîndu-le să coboare

pe pămînt. Te vor crede nebun, nu-ți fie teamă. Se apropie

vremea cînd cel ce uită o să fie mai căutat decît cel ce

își aduce aminte. Cui folosesc firimiturile aruncate

într-o curte păzită de cîinii slobozi ai minții? Trăiește și uită!

Abia atunci te vei putea despărți de tine, Celălalt, ca de

un străin căruia i-ai cărat, o parte a drumului, crucea.

* * *

A venit circul în oraș! Fugeam de acasă, mă furișam

pe sub pînza cortului și priveam dintr-un colț.

Vedeam acrobați, zburători fără plasă, jongleri cu farfurii

invizibile, dresori de animale demult dispărute, nu mă

atrăgeau. Eu așteptam, tremurînd, să intre clovnii.

Giumbușlucurile lor mă încîntau mai mult decît orice

salt mortal, capul strivit în gura leului ori piticul

cu joben. Eram copil, adoram joaca clovnilor,

nu îmi închipuiam că în ea se ascunde limpezimea unei

morți deja petrecute. E drept că, uneori, vedeam o

tristețe în ochii oamenilor mari și nu înțelegeam de ce.

Într-o zi, m-am furișat în rulota preferatului meu.

Plîngea cu lacrimi de toate culorile. Am dat să fug,

el mi-a făcut semn să mă apropii. Ferește-te de clovnii

care rămîn veseli și după ce au ieșit din arenă, mi-a spus.

Îți vor fura, fără să simți, sufletul.