Abia după Bunavestire a aflat moş Auşu că banii pe care îi depusese la bancă s–ar fi prăpădit… adică nu–i mai putea retrage. Era cu câteva zile înainte de scadenţa dobânzii la trei luni când l–a oprit tam–nisam nea Ghiocel, chiar în colţul maidanului unde se antrenau cavaleriştii.

– Ai ceva bani la bancă? a zis Ghiocel.

– Am… ceva, a răspuns Auşu surprins de precizia întrebării.

– Unde?

– La popi.

Ghiocel a privit cu băgare de seamă în jur şi a şuierat: „Cacă–te pe ei”.

– Păi cum? a rămas să întrebe moş Auşu în urma vecinului, simţind cum îl năpădeşte sudoarea.

Cât a putut, s–a grăbit către filiala băncii fără să mai ia autobuzul, măcar că erau patru staţii până acolo. De departe a văzut mulţimea strânsă în stradă şi vociferând către vitrinele fumurii ce reflectau vânzoleala deponenţilor. Pe uşa monumentală era un afiş care explica oamenilor că îşi vor putea recupera depunerile în timp, parţial, cu anumite condiţii. După spusele îndârjiţilor banii erau duşi, furaţi, risipiţi, dar nu oricum, fiindcă unii şi–i retrăseseră din vreme, pe când alţii dispăruseră după ce transferaseră sume grase în străinătate.

Sub portalul casei etajate de peste drum un avocat strângea procuri şi împărţea formulare pentru reclamaţii la judecătorie, toate contra unei mici taxe, adăuga el, în vederea declanşării cuvenitei acţiuni legale cu sută la sută reuşită. Mai încolo era un lider care flutura o listă cu semnături în virtutea căreia voia să meargă la Bucureşti să sensibilizeze guvernul, parlamentul, ba chiar  preşedinţia, fiindcă oricum nu mai avea ce pierde, dar înainte de asta le–o va zice el „câteva ca să–i trezească şi să le dea oamenilor banii înapoi”. La capătul străzii staţiona o dubă înconjurată de jandarmi; şeful lor anunţase prin portavoce că, deşi înţelege perfect starea de fapt, manifestaţia era neautorizată şi turbulenţii vor suporta consecinţele, după care se aşezase pe bancheta maşinii, în aşteptare.

Moş Auşu nu purta vreun act la el, ca să se scrie pe liste, aşa că, năucit de strigăte, porni într–un târziu înapoi prefirând în gând socotelile casei, bazate pe dobânzile bancare: „semănatul zarzavatului şi porumbului… după Paşti, repararea acoperişului… impozitele… lemne de foc…” cum le orânduise. În dreptul casei sale a deschis mecanic portiţa, a împins cu piciorul câinele care se gudura pe cărare şi s–a dus drept în camera mare; de sub teancul de prosoape din dulap a scos punga de plastic cu carnetul de depunător şi a privit prostit cifrele rubricilor.

– Stai, Panaite, ascuns, i–a zis Păuna dând peste el. Ce faci, socoţi dobânda?

– Am pierdut banii.

– Doamne, ţucu–ţi picioarele, ce vorbeşti mă în dodii? Cum i–ai pierdut?! De ce i–ai scos, aşa am vorbit?… Ce–ai făcut cu ei?

– Zice–se că banca s–a închis, am fost eu în centru.

– Cum să se închidă, doar e bancă garantată, au zis toţi domnii de acolo şi la reclame au zis… numai clădirea lor cât costă… Mai du–te o dată, vezi, întreabă… am rămas fără un ban că pensia… Doamne, nu mă lăsa! Sting aragazul şi mă duc la biserică, musai să aflu ceva!

Căinându–se, nevasta a ieşit; bărbatul a pus buletinul lângă carnet, a învelit punga şi a îndesat pachetul în buzunarul interior al hainei, apoi a zorit către filiala băncii. Când a ajuns a contemplat strada pustie, presărată cu hârtii şi recipiente goale din plastic, până un trecător l–a îndrumat către prefectură. Acolo jandarmul din gheretă l–a trimis la poliţie, în poarta căreia i s–a spus să vină peste câteva zile, atunci vor fi gata formularele pentru reclamaţii, sau să depună plângere la judecătorie.

Seara, frânt de oboseală, moş Auşu i–a mărturisit soţiei că nu reuşise nimic concret; nici ea nu aflase mare lucru prin vecini. Au pornit televizorul să vadă ştirile, care s–au vădit rele: tot felul de oameni, ba spunând că aşa se cuvine exploatatorilor, ba cerând statului să plătească, manifestaţii, oameni disperaţi ce ziceau că–şi dau foc sau fac greva foamei. La radio au auzit reportaje, bruiate de strigăte şi ameninţări, luate din mai multe localităţi.

– Iacătă ce fac alţii şi noi stăm, a zis Păuna. Doamne ţine–mă, că şi eu aş da foc la hoţii aceia! Să te duci, Panaite, să faci reclamaţii, ceva tot trebuie să ne dea!

– N–au formulare!

– Bată–i Dumnezeu cu tot cu formulare, că atunci când e să–ţi ia ceva au o mulţime! Tu scrie numai, că rămânem altminteri datori… şi aşa n–am luat medicamente… nu vezi?!

Miercuri şi joi a tot umblat moş Auşu pentru a face oarece. La filiala băncii, unde se anunţase că mai dau câte ceva, se puseseră sigilii. În treacăt auzise că încă manifestează păgubiţii, dar era doar un zvon; la poliţie îi ziseseră să depună o cerere cu datele carnetului de depunător şi–i dăduseră un număr de înregistrare; la judecătorie plătise un formular de plângere şi primise iar un număr. Ştirile de la televizor, în schimb, arătau că păgubaşii se organizaseră, ajunseseră la instituţiile din capitală şi cereau despăgubiri, posedau documente edificatoare: statul trebuia să se implice. Feluriţi politicieni apăreau şi promiteau că „vor face tot ce le stătea în putinţă”.

Marţea cealaltă l–a oprit pe bătrân unul de–ai lui Viorel, probabil era de–al lui Viorel, că toţi aceia aveau ochi alunecoşi; pasămite aflase de necaz.

– Am auzit de problema cu banii.

– Şi ce dacă?

– Ai epuizat toate posibilităţile?

– Toate, a recunoscut moş Auşu.

– Avem noi o soluţie.

– Ce soluţie? Ce noi?

– Vino sâmbătă dimineaţă la sediu, la domnul Smărcău, pe strada Răsăritului; aşa, pe la zece; n–o să–ţi pară rău.

– Iete, na! a îngânat bătrânul în urma binevoitorului.

Acasă lucrurile au căpătat însă altă perspectivă: de la bancă – nici o nădejde, de la stat nici atâta… iar biserica nu se amesteca. Reclamaţiile, protestele nu aduseseră nimic. Dacă nu făceau ceva, rămâneau caliciţi de tot, aşa că puteau măcar să vadă ce le oferea noua propunere.

De multă vreme comuna liberă devenise suburbie dar îşi păstrase casele scunde şi grădinile, dislocate când şi când prin blocuri P+4 unde se aciua mâna de lucru a zonelor industrializate; în ultimii ani fusese însă năpădită de felurite construcţii – prăvălioare, birturi, buticuri. Îndărătul cocioabelor se înălţau vile bizantine şi cupole mate – angroul turcesc, zicea lumea, antrepozitul chinezesc, bazarul arăbesc, la care duceau ganguri întortochiate înţesate cu pancarte, aşa că soţii Auşu abia se descurcară, măcar că erau de–ai locului, să dea în strada Răsăritului.

– Aia trebuie să fie, zise Păuna, mai ageră.

Pe frontonul unei case familiale se întindea un panou mare pe care scria „SEDIU” şi câteva iniţiale încadrate cu flori pictate. Intrarea impunătoare, cu trepte şi coloane din marmură, era străjuită de doi inşi în uniforme însă poarta curţii laterale era deschisă şi se vedeau tot felul de oameni înăuntru, astfel că perechea o luă într–acolo iscodind vecinătatea. Avea ce să audă – de certificate de proprietate, jocuri de întrajutorare, locuinţe revendicate de falşi posesori, de escroci cu legitimaţii autentice… Felurite exclamaţii punctau grupurile vremelnice; doar într–un ungher, către băncile din marginea gardului, un grup de răzeşi se aţinea neclintit.

– Ai venit?! l–a tras deodată de mânecă al lui Viorel pe moş Auşu. Formulare aţi luat? Uite acolo, la casierie, hai că s–au strâns cei cu probleme bancare!

Adevărat, se făcuse coadă la veranda casei, unde oamenii plăteau – o sumă modică, zicea casierul distribuitor – nişte imprimate ce urmau să fie completate înăuntru fiindcă solicitatorii erau dirijaţi să intre către ceea ce fusese o anexă a casei, amenajată ca sală de conferinţe cu şiruri de scaune şi podium înconjurat de draperii. Oamenii de ordine mânau cu deferenţă publicul să ocupe locurile şi închiseră în cele din urmă intrarea, apoi puseră scaune pe podium şi un pupitru cu microfon. Aplauze întâmpinară grupul de persoane în costume uniforme, dintre care se detaşă un vorbitor.

– Stimaţi cetăţeni şi depunători, detunară difuzoarele, avem onoarea de a–l avea în mijlocul nostru pe domnul Smărcău, lider incontestabil al Adevăratei Iluminări ce trebuie să ne conducă societatea pe drumul prosperităţii. În numele dumneavoastră, îl rog să ia cuvântul!

– Doamne apără, şuşoti Păuna, fain bărbat.

Într–adevăr, liderul arăta sclipitor, aşa cum venise la marginea tribunei, scăldat în aplauze şi urale.

– Societatea noastră are nevoie de cinste şi ordine, tună domnul Smărcău. Temelia se impune durată pe principii sănătoase, care să înalţe adevăraţii conducători spre binele obştei! Această iniţiativă porneşte de la gruparea noastră dinamică, activă, capabilă să unească toate resursele umane şi să le redea poziţia socială! Noi nu vom precupeţi niciodată ceea ce ar putea aduce atingere demnităţii naţionale! Niciodată!

Chiar atunci se iscă un freamăt pe o latură a podiumului şi dintre draperii ţâşniră doi paznici cu un ins ponosit ce se bălăbănea imobilizat.

– Să trăiţi, zise unul din paznici. L–am adus! Casierul băncii!

Un icnet agită mulţimea.

– …tu–ţi închinarea! zbieră un privitor sărind de pe scaun ca să se năpustească înspre noul venit. La oase!

– Se va face dreptate! strigă domnul Smărcău repezindu–se în faţa podiumului cu pumnii ridicaţi, să înfrunte mulţimea îndărătnică. Fiţi fără grijă! Aşezaţi–vă! Unicul nostru ţel este de a proteja adepţii pe calea Adevăratei Iluminări!

Între timp paznicii cu prada lor dispărură după draperii iar oamenii de ordine poftiră oamenii să se aşeze, să vadă ce avea de gând liderul pe care aplauzele însoţitorilor îl ţineau în aşteptare. Un răcnet se ridică dindărătul scenei:

– Aoleo, mânca–ţi–aş! Nu da! De ce dai la gioale!? Aoo! Aoo!

– Iată, izbucni domnul Smărcău, o sancţiune exemplară! Aşa vom proceda cu toţi trădătorii, dacă voi avea adeziunile voastre! Să fie limpede că purtăm steagul dreptăţii!

Înfriguraţi, spectatorii începură să completeze formularele sub îndrumarea zeloasă a oamenilor în uniforme şi să le depună la prezidiu pe măsură ce ieşeau, pe o uşă opusă intrării. „Semnaţi adeziunile, se auzeau voci de pretutindeni, amestecate cu vaietele ce încă răsunau îndărătul draperiilor. În numele Adevăratei Iluminări… semnaţi adeziunile!”.