film despre căldură

am fost și caldă am fost și rece

am fost fierbinte

că mă puteai face soarele personal

al unei singure planete

când

toată lumea își adună căldură de peste tot

din magazine, din telefoane, de pe scaune

de sub cearșafuri, când schimbă așternutul

ca și când își strâng hrană și

se pregătesc de hibernare

e atâta căutare de căldură

o pierdem printre degete

și nu știm cum să ne-o lipim de piele

să băgăm mâna mai adânc în noi

s-atingem un tren de jucărie

sau un oarecare stâlp de susținere-n curbe

ne rămâne să inventăm propriul film despre ea

în fiecare dimineață, în lumina gri-albăstruie

ce strălucește pe bucata de faianță

ca un peisaj de iarnă

când soții-și sărută reciproc umbrele de pe uși

cu radiourile pornite

privește oamenii din blocurile de vizavi

cum își pun ibricul pe ochiul aragazului

ce animale fragile

și aburii cafelei le caută nasul,

le caută dorința de viață

din buze

și e atâta căutare de căldură

pretutindeni

la victoriei

pentru o clipă nu mai aud nimic

te zgârii lung pe piele

o tânără flutură un trandafir alb ca un drapel

în marea de protestatari, cu geci identice

și fulare scămoșate

și noaptea se lasă transformată în scenă de teatru studențesc

de claxoane insistente, faruri de mașini

te zgârii lung pe pielea brațului ca și când are corzi pe care le lovesc

doar mimez, cu buzele, deșteaptă-te române

lipite de un inel din parul tău

și te-ntreb

dacă să dăm la conservator ori să fugim în lume

ca doi gândaci. eu, al elenei farago și tu al lui kafka

ce mai avem de făcut cu viețile noastre

dacă nu să înmulțim pâine și pești

dacă până și-o bătrână de 80 de ani, undeva, peste ocean

dansează tango și sare din volcada în volcada

că îi cresc aripi la glezne când se-ncalță

iar dorința ei din copilărie își ia zboru-n spațiu

dintr-o trambulină

ce mai avem de făcut dacă aici visurile stau la masa tăcerii

dacă oamenii vor continua să se urască

după atâția trandafiri albi, cărora nu le schimbă nimeni apa

doar mintea ta trasează granițe între confort și spectacol

etnii, mări, obiceiuri

viață versus moarte. viața e moarte, dar nu vezi că are o lebădă în par

de asta trebuie să facem spectacol

trebuie să ne ridicăm și să facem spectacol.

singură

sunt o statuie luată cu două degete

pusă în vârful unui stâlp corintic

după furtună, pe un deal din atena

atât de singură

că mă pot privi toți elenii

cu iubiri neîmpărtășite

și poeții, printr-un geam de nor

vin să se uite la mine și să scrie

poeme care fac albinele

să se sinucidă

atât de singură

că un leșin le-a tăiat încheieturile,

când au simțit în privirea geometrică

tunelurile ca amprenta unui deget

prin care m-a târât, trăgându-mă de păr

pustiul

fără voia mea

sunt pasărea care s-a depărtat de stol

și s-a dus într-un cuib străin

să descrească până la ou

4. dimineți în orașul pantofilor

nimeni nu părăsește blocul înainte de ora șapte.

toată lumea lucrează prea mult,

ca să mai simtă cât de singură e dimineața

când o pasăre ciudată cântă același lucru,

în același loc și nu o vezi niciodată

acolo s-a cuibărit liberul arbitru.

suntem atât de mulți, dimineața,

atâtea perechi de pantofi

în care s-au strecurat niște picioare

scurte, grase, prea lungi.

eu stau pe asfalt și mi-aș dori ca oamenii

să nu mai aibă chipuri sau personalitate,

să fie doar niște imagini cu picioare

care merg la infinit, fără baterii

poate carismatic, blând sau vag senzual –

o amprentă comună și agreabilă.

suntem orașe de pantofi și

doar picioarele nebunilor din camine au văzut

cum e pelicula bleu a dimineții

înainte de ora nechezolului

dar nu ești nebun, nici la azil n-ai ajuns încă.

vii acasă trist, că ai închis ochii toată ziua

și așa pare să arate sensul,

apoi găsești iubirea

are locul ei, ascunsă în congelatoare

în spatele pachetelor de carne tocată

așteptăm să ne ia lumina, să orbecăim prin case,

și ne-așezăm pe canapelele portocalii

poate desfacem pe rând câte o bucată.